Astazi, ar trebui sa fie cea mai importanta sarbatoare a noastra. Dar vremea e la fel precum sufletul nostru… E frig si ploua. Au mai fost perioade de deznadejde in istoria noastra. Din fericire, pana acum, ele au trecut mereu si stramosii nostri si-au recastigat increderea. Trist e si faptul ca astazi noi nici nu mai avem cultul acestei zile, al drapelului si imnului national. Si e lesne de inteles, dupa ce jumatate de secol am avut o zi nationala ce aniversa venirea tavalugului bolsevic, care ne-a distrus tara. Iar acum, de 20 de ani, avem o asa-zisa elita care incearca sa ne scoata mandria de a fi romani pana si din cartile de istorie. Pe Stefan cel Mare au incercat sa-l faca un simplu betiv afemeiat, Mihai Viteazul a devenit un obsedat de putere, iar Vlad Tepes e redus la Dracula. Despre Avram Iancu sau Brancoveanu cine sa-si mai aduca aminte?!
Holocaustul comunist ramane in continuare o mare necunoscuta, chiar daca s-au scris mii de pagini. Pana si acum, un film care a socat Occidentul, risca sa treaca cu totul neobservat. E poate cel mai pios omagiu pe care l-a primit aceasta tara in pragul sarbatorii de astazi. Ma refer, evident, la reconstituirea documentara, transpusa intr-o excelenta pelicula artistica, a vietii lui Ion Gavrila Ogoranu si a altor luptatori din muntii Fagarasului. Portretul luptatorului la tinerete, filmul lui Constantin Popescu Jr., ar trebui vazut de fiecare dintre noi. Nu numai pentru ca reprezinta o mare reusita artistica, dar in primul rand pentru ca este de natura sa ne ajute sa ne intelegem mai bine istoria, forta acestui popor, demnitatea unui adevarat roman. Sunt pagini incredibile de istorie aproape complet necunoscute. Si filmul vine intr-un moment in care aveam, probabil, mai multa nevoie de el ca oricand.
De 1 decembrie ma bucuram in fiecare an sa vad, arborat pe balconul unui vecin, un steag tricolor. El nu era ridicat acolo de un Ghita Pristanda al primariei, ci de un Roman pentru care aceasta zi era cu adevarat sfanta. Il intalneai pe strada cu ochii lui sfredelitori care ti se insurubau pana in adancul sufletului, incercand parca sa-ti insufle acel fior care iti da putere si incredere, care iti aduce aminte cine esti cu adevarat. Anul acesta nu am mai vazut steagul. L-am intalnit pe strada. Era plecat de spate si privirea i se pierdea in spatiu. Sper sa vada acest film si sa-si recastige forta si increderea. Era pana de curand un om care nu se lasase contaminat de metehnele fanariote si nu se lasase coplesit nici de colbul bolsevic. Avea inca forta si demnitatea dacilor de pe vremea in care Roma ne platea tribut, avea inca darzenia lui Ion Gavrila Ogoranu. E adevarat ca astazi parca e si mai greu, atunci cand, deja membrii ai Uniunii Europene, ne vedem asmutiti romani contra romani, atunci cand energii demne de o cauza mai buna se straduiesc sa striveasca o natalitate si asa precara, atunci cand sensul de a fi al statului devine stradania de a eradica batranii si de a alunga tineretul. Mergeti sa-l cunoasteti pe Ion Gavrila Ogoranu si aceasta zi sfanta de 1 decembrie o veti privi altfel!
Este ziua in care romanii din fruntariile Romaniei Mari s-au regasit laolalta dupa atat de mari jertfe de sange. Este ziua in care la inceputul veacului trecut Romania devenea un stat respectat in Europa si in lume. O zi care trebuia sa ne deschida un nou viitor, sa ne ajute sa dobandim o noua demnitate. Sa fi fost oare suficienta o jumatate de veac de gulag bolsevic si doua decenii de mizerabila tranzitie pentru a ne fi pierdut speranta si vigoarea, forta si increderea? Redescoperiti simbolurile nationale, redescoperiti drapelul, redescoperiti imnul national si cantati intr-un glas Desteapta-te, Romane! Priviti-l pe Ion Gavrila Ogoranu si nu uitati ca sunteti urmasii dacilor, care au inrosit ascest pamant cu sangele lor, dar nu au stiut ce insemna frica si deznadejdea. Redescoperiti-va istoria si apoi nu aveti decat sa cuceriti lumea, dar nu ca fugari, ci cu mandria de a fi romani si fara a va uita tara, pentru ca aici odihnesc toti stramosii vostri. E timpul ca Romania sa nu mai fie la cheremul pradaciunii. Nu e nevoie de tepele lui Vlad Dracul pentru a face ordine. E nevoie sa ne trezim, sa ne readucem aminte ca suntem romani si avem de construit un viitor pentru aceasta tara, avem nevoie sa pastram mereu vii in minte si in suflet cuvintele lui Stefan din Apus de Soare: Moldova nu e a mea, nu e a voastra, ci e a urmasilor si urmasilor vostri in veacul veacului. E nevoie sa vedem fluturand tricolorul la geamul fiecarui roman, sa intalnim acea privire vie si puternica in ochii fiecarui roman si, atunci nu vom mai avea doar o invatatoare care sa isi asume pe firavii ei umeri lupta unui intreg popor, atunci soarta Romaniei va fi alta, pentru ca forta ei va fi a fiecaruia dintre noi. Si alta va fi viata noastra si a copiilor nostri, pentru ca generatii de sacrificiu au fost deja prea multe…
Astazi, ziua nationala nu ar trebui sa mai fie ziua fanfaronadelor politice reduse la mai mari sau mai mici demonstratii. 1 decembrie nu este ziua unei ocupatii, ci este ziua noastra de suflet si ea trebuie sa fie ca atare cu adevarat ziua noastra, a fiecaruia dintre noi. Trebuie sa fie o zi in care sa ne luam curajul sa privim adanc in noi insine, sa ne judecam singuri si sa dam seama de faptele noastre sau… de lipsa lor. E o zi in care trebuie sa renastem vii, puternici si intregi, cu o constiinta proaspata si treaza. E ziua in care trebuie sa traim, an de an, renasterea noastra nationala, la fel precum natura renaste proaspata si viguroasa in fiecare primavara. Mergeti sa-l vedeti pe Ion Gavrila Ogoranu pentru a cinsti cu adevarat aceasta mare sarbatoare. Invatati versurile ce au dus la nasterea si inflorirea Romaniei Mari si cantati Desteapta-te, Romane! Si apoi, cu sufletul curat, puteti spune cu incredere: La Multi Ani, Romania! (Dan Ion)
