M-am casatorit la 19 ani, eram o tanara lipsita de experienta. Dar cu vointa si cu un sot intelegator si iubitor am reusit sa dau piept cu viata si sa ma descurc in toate. La 21 de ani, Dumnezeu a hotarat ca e momentul sa raman insarcinata! A fost bucurie fara margini pentru toata familia, dar in special pentru sotul meu. Am avut parte de o sarcina usoara si fara peripetii. Imi doream din toata inima sa nasc normal, dar cand doctorul meu mi-a zis ca acest lucru este imposibil din cauza marimii copilului si din cauza lipsei dilatatiilor, cerul parca a cazut pe mine.
Eram foarte speriata si suparata din pricina acestui lucru. A trebuit sa ma conformez si sa ma gandesc la sanatatea baietelului meu si a mea. Asa ca m-am hotarat sa merg pe mana doctorului si pe 3 ianuarie 2006 am fost programata pentru operatia de cezariana. Nici un moment nu mi-a trecut prin minte ce avea sa se intample. Nu mi-as fi putut imagina ca in urma unei banale cezariene voi fi la o secunda de a-mi pierde viata. Dar sa luam lucrurile pas cu pas…
Pe 2 ianuarie m-am prezentat la spital pentru a fi pregatita de cezariana. Si foarte repede a sosit si ziua cea mare! Desi aveam inima cat un purice, am intrat cu incredere in blocul operator si mai apoi in sala de operatii. M-au asigurat ca totul va fi bine, ca aceasta operatie este foarte simpla si ca in aproximativ 45 de minute imi voi vedea baietelul pentru prima oara. Eram extrem de emotionata si de fericita pentru ca foarte curand visul de a fi mama va deveni realitate. Apoi am fost anuntata ca voi fi anesteziata general, dar ca nu ma va afecta cu nimic, nici pe mine, dar nici pe copil. Dar ca sa fiu sigura ca totul va fi OK mi-am facut „datoria” fata de doctori, anestezist si asistente chiar inainte de a intra in operatie. Nu mi-am imaginat nici o clipa ca in minutele ce vor urma viata mea va atarna de un fir de ata dintr-o panza de paianjen.
De ce spun asta? O spun pentru ca ceva, in timpul cezarienei, a luat o intorsatura negativa. Din motive doar de medici stiute m-am trezit in timpul operatiei si au fost nevoiti sa ma anestezieze a doua oara. Din spusele parintilor si ale sotului meu, operatia a durat peste o ora si jumatate, pe baietelul meu l-au scos adormit, iar eu am avut o hemoragie foarte puternica.
Cu toate acestea am fost „abandonata” intr-un salon fara nici un fel de supraveghere medicala. Lasata in salon, cu alte doua proaspete mamici care nascusera tot prin cezariana in aceeasi dimineata cu mine si care nu ma puteau ajuta cu nimic, am facut primul stop cardio-respirator. Sansa mea la viata si la a-mi vedea copilul mi-a fost data de o asistenta de pe alta sectie, care a venit sa isi viziteze prietena care nascuse in aceeasi zi si spre norocul meu era colega mea de salon. Aceasta m-a gasit in ultimul moment si a alertat de urgenta medicii si asistentele.
Am fost resuscitata si cu ajutorul lui Dumnezeu am reusit sa imi revin. Dar lucrurile nu aveau sa se termine acum si in acest fel. Am fost iar lasata nesuprvegheata si in cateva minute a survenit si cel de-al doilea stop cardio-respirator. Dar de aceasta data a fost mult mai grav. A trebuit sa fiu intubata din nou si am fost trimisa de urgenta in sala de reanimare, unde, dupa parerea mea, trebuia sa fiu dusa din clipa in care am iesit din sala de operatii.
In cele din urma, mi-am revenit total si primul lucru pe care l-am facut a fost sa-I multumesc lui Dumnezeu ca nu a ingaduit ca puiul meu sa ramana fara mama chiar din primele clipe de viata! Dar acum pot sa va asigur, cu mana pe inima, ca luminita de la capatul tunelului exista. Am vazut-o cu ochii mei si nu o data, ci de doua ori. Sincer va spun, nu doresc nici celui mai mare dusman al meu sa treaca prin ce am trecut eu. A fost foarte inspaimantator, dar si foarte traumatizant!
Spun traumatizant deoarece si acum cand scriu aceste randuri retraiesc clipele aievea si lacrimile ma napadesc. Nu stiu daca voi avea vreodata suficient curaj sa mai raman insarcinata. De aceasta data n-as risca sa las doi copii fara mama. Dar Dumnezeu stie ce e mai bine pentru noi, asa ca imi voi lasa soarta in mainele Lui.
Dar stiti ce ma doare cel mai mult din toata intamplarea asta? Ma doare ca au musamalizat totul, iar eu nici dupa 5 ani nu stiu ce mi s-a intamplat cu adevarat in acea zi de 3 ianuarie. Medicii au refuzat sa imi dea detalii, asa ca am ramas cu ce mi-au povestit parintii si sotul meu, care, din nefericire, au asistat la aproape toata scena. (Ancuta Maxim)
