Imi aduc aminte si acum prima noastra zi, mai stii? Ne dadusem intalnire la mijlocul unui pod, tu trebuia sa ma astepti, in schimb am facut-o eu… au trecut 10 minute, 20, la un moment dat am renuntat, nu ai aparut si m-am simtit umilita. Mi-am spus in sinea mea: “Ce lipsa de bun-simt, baiatul asta nu ma merita. Daca ma suna sa-si ceara scuze, nici macar n-o sa-l iert ca a ratat prima noastra intalnire”. Era 1 martie 2003! Din acea clipa, viata mea s-a schimbat radical si cred ca si a ta. A, da, si am uitat sa-ti spun ca te-am iertat de mult pentru penibilul moment, te-as mai fi asteptat o viata, si inca una, la nesfarsit.
Au trecut anotimpuri peste noi, ani de bune si rele, de despartiri absurde, de impacari, de reveniri si regasiri si apoi s-a asternut tacerea intre noi. O tacere oarba, surda, muta, in care sufletul meu a ramas agatat in cuierul inimii tale, acolo unde multe femei si-au mai atarnat haina in lipsa mea. Eu mi-am urmat drumul vietii, dar o firimitura din mine ti-a apartinut mereu, iar visele ti le-am dedicat intru totul. Visam ca iti cotrobai prin amintiri, ca iti mangai pleoapele si-ti veghez somnul, imi imaginam ca ma alergi prin frunze rosii de artar, ca o sa revii in casa mea, in patul meu, in pielea mea si am asteptat, asa cum am facut-o si in prima zi.
Speranta imi juca feste la un moment dat si am vrut sa renunt din nou… povestea se repeta, dar nimic nu e intamplator si uite asa autosugestia mea te-a chemat la mine din nou. Si Eu am redevenit Tu si viceversa. Iar astazi, daca ma intrebi de ce sunt fericita si imi zambesc ochii, n-as sti sa-ti raspund. E un sentiment ciudat, de contopire, o utopie e dragostea mea pentru tine, iar sentimentul de exaltare pe care il resimt acum in preajma ta nu se poate masura sau explica in limbaj omenesc. Ar fi prea stupid sa reusesc sa definesc „de ce”, „cand” sau „unde” a inceput povestea noastra, pot doar sa-ti spun ca niciodata, niciunde si nicicand n-o sa se sfarseasca.
Acum stiu ca razi de mine, asa cum ai facut-o mereu, ma privesti in ochi cu o figura naiva si zambesti pentru ca eu filosofez prea mult si tu nu ma intelegi, dar de-asta ma iubesti, iar eu de-asta iti multumesc astazi, ca si ieri si ca si maine. Iti multumesc ca m-ai facut sa te astept si n-a fost in zadar. Odata cu tine mi-am gasit identitatea, universul, aerul si calea spre mine. Si daca ar fi suficient sa-ti spun „Te Iubesc”, as face-o, dar prefer sa te mai astept un veac, pe acelasi pod, in tacere, iubindu-te in felul meu! (Amalia, Foto: Stock.XCHNG)
