Noi romanii, desi suntem vazuti codasii Europei, inapoiati, ramasi in Evul Mediu, avem o bogatie de valori si traditii unice, care ne definesc intre natii. Suntem ospitalieri, primitori, iubitori de natura, dar mai cu seama suntem legati de obiceiurile pe care le-am mostenit de la strabuni. Aceste obiceiuri starnesc interes. Nu putini sunt cei care vin la noi in tara, cautand sa simta si ei un crampei din bucuria de a fi roman. Sunt surprinsi sa vada ca noi inca avem sate, straie populare, traditii, biserici, manastiri, mestesugari…etc.
Multi vad pentru prima oara o fantana, o capita de fan, o caruta, o coasa. Cel mai mult impresioneaza traditiile noastre, care in mare parte sunt legate de biserica si de marile sarbatori. Intr-o Europa secularizata, legatura pe care neamul romanesc o are cu Dumnezeu este ceva inedit, rar, insa incantator. Toate obiceiurile legate de botez, nunta, inmormantare, Craciun, Paste, Rusalii sunt surprinzatoare pentru europenii obisnuiti sa traiasca fara a se raporta la Dumnezeu.
Un obicei frumos, inedit si inca viu este si cel al „mucenicilor”. In data de 9 martie, Biserica ii praznuieste pe Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia. Acestia si-au marturisit credinta in Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru, cu pretul vietii. Deoarece nu au vrut sa-si lepede credinta, au fost lasati sa inghete in lacul Sevastiei. In amintirea acestei sarbatori, poporul roman pastreaza mai multe obiceiuri. In traditia populara, ziua de 9 martie marca inceputul muncii pamantului. Acum plugul era scos si se trasau primele brazde care urmau a fi insamantate pentru recolta de peste an.
Tot in ziua de 9 martie, gospodinele pregateau un aluat din care formau 40 de figurine sub forma cifrei 8, pe care le coceau la cuptor. Forma cifrei 8 are un sens teologic, simbolizand ziua a opta, cea care nu se sfarseste, care este vesnica. In functie de zona, mucenicii aveau dimensiuni diferite si se serveau diferit. In Tara Romaneasca, figurinele mici se fierbeau in apa cu diverse mirodenii, in Moldova se faceau colaci mai mari, inmuiati in sirop si tavaliti in nuca. Mi-aduc si acum aminte cu mult drag cum, copil fiind, rasuceam coca si formam micile optulete pe care le puneam pe o hartie la uscat. Aveam grija sa fie toate la fel, sa nu fie strambe si sa nu se lipeasca intre ele. Faceam multe, cateva sute, si nu plictiseam. In dimineata zilei de 9 martie, bunica fierbea micile mele opere de arta, punand coaja de lamaie, zahar, esente, scortisoara si la sfarsit nuca macinata. Se imparteau in vase de lut, insotite de o lingura de lemn.
Acum din pacate, la oras, aceasta traditie si-a pierdut amploarea. Rar se mai fac in casa, deoarece magazinele ne asteapta cu mucenicii gata facuti la punguta, iar patiseriile ne imbie cu vitrinele lor pline de bunatati. Lucrurile s-au simplificat. Avem senzatia ca facem economie de timp si trecem prin toate in mare graba, insa trebuie sa reflectam bine la ceea ce pierdem. Bucuria lucrului facut in casa cu propria sudoare, bucuria lucrului facut in familie cu copii nerabdatori in jur, casa mirosind a toate aromele si bucuria impartirii din propria truda sunt lucruri pe care le pierzi atunci cand alegi o portie de mucenici de la patiserie. Pentru ca doresc sa impart la Biserica, am ales sa fac mucenici moldovenesti. Sunt mai usor de transportat si impartit.
Mi-am facut putin timp si am framantat aluatul din 450 ml lapte, 125 g zahar, 50 ml ulei, 2 oua, 3 pliculete drojdie uscata, zahar vanilat si aproximativ 1 kg faina. L-am lasat sa creasca cam o ora. Apoi mi-am uns mainile cu ulei si am modelat colaceii in forma cifrei 8, pe care i-am asezat in tava avand grija sa las putin spatiu intre ei, deoarece mai cresc. I-am pus in cuptor si am facut siropul dintr-o cana de apa, 150 g zahar si coaja de la o lamaie. Cand mucenicii s-au rumenit, am turnat siropul caldut peste ei. I-am lasat sa se bucure de baia calduta care i-a imuiat putin. Pentru un plus de savoare si aspect i-am uns cu miere si i-am tavalit prin nuca macinata. Mi-a luat ceva timp, dar merita tot efortul.
Este o traditie frumoasa pe care ar fi pacat sa o pierdem. Este o marturisire a faptului ca suntem crestini ortodocsi si ca iubim traditiile neamului nostru. (Bianca Sarbu)
