Inchisoarea a fost construita in 1897, ca inchisoare de drept comun. Dupa 1945, prin Sighet se facea repatrierea fostilor prizonieri si fostilor deportati din URSS. In august 1948 a devenit loc de detentie pentru un grup de student, elevi si tarani maramureseni, dintre care unii am inteles ca traiesc si azi la Sighet. In zilele de 5-6 mai au fost adusi la penitenciar peste o suta de demnitari din intreaga tara (fosti ministri, academicieni, economisti, militari, istorici, ziaristi, politicieni), unii dintre ei condamnati la pedepse grele, altii nici macar judecati. Majoritatea aveau peste 60 de ani. In octombrie 1950 au fost transportati la Sighet si 45-50 de episcopi si preoti greco-catolici si romano-catolici.
Penitenciarul era considerat „unitate de munca speciala”, cunoscuta sub denumirea „colonia Dunarea”, dar in realitate era un loc de exterminare pentru elitele tarii si, in acelasi timp, un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind la doi kilometri.
Detinutii era tinuti in conditii insalubre, hraniti mizerabil, opriti de a se intinde ziua pe paturile din celulele fara incalzire. Nu aveau voie sa priveasca pe fereastra, cei care o faceau fiind pedepsiti cu carcera.
Apoi au fost puse obloage la geamuri, astfel incat nu se putea vedea decat cerul. Umilinta si batjocora faceau parte din programul de exterminare.
1955, ca urmare a Conventiei de la Geneva si a admiterii Romaniei in ONU, a avut loc o gratiere, dintre cei 200 de detinuti, 54 murisera. Inchisoarea de la Sighet redevenind inchisoare de drept comun, totusi detinutii mai apareau si in anii urmatori, mai ales „in trecere” spre spitalul de psihiatrie din localitate. In 1977, inchisoarea a fost dezafectata si a intrat intr-un proces de degradare. Fundatia Academia Civica a preluat ruina fostei inchisori in 1995, in vederea transformarii ei in Memorial.
Sa nu uitam de eroii nostri! Niciodata! Ma inchin in fata lor! De 1 Decembrie sa nu uitam de ce iubim Romania. (Iulia Dragan)
