Povestea mea de iubire nu este ceva iesit din comun, dar este pe cat de simpla, pe atat de sincera. In septembrie 2008 m-am angajat pentru prima oara. Am ajuns la firma respectiva cu emotii pentru ca inca eram pe bancile facultatii, chiar in ultimul an, si era ceva nou pentru mine. Pe vremea aceea aveam o relatie care dura de 4 ani. Fusesera certuri, impacari, cert e ca inca eram cu respectivul. Cu toate acestea, recunosc ca nu am putut sa nu remarc ce coleg frumos aveam la firma, care, culmea, semana teribil cu o colega de-a mea de facultate. Din curiozitate am facut ceva investigatii si am aflat ca el este fratele colegei mele. Coincidenta am zis… Dar eu aveam prieten si chiar il iubeam… asa ca pe noul coleg doar il admiram ca este simpatic, fara nici un alt gand.
La o luna dupa ce m-am angajat am avut ghinionul sa fac o pareza de SPE… a fost foarte greu, eram speriata ca imi puteam pierde piciorul daca nu ma tratam, eram anul 3 de facultate, urma sa dau licenta si nu voiam sa-mi pierd nici serviciul, dar nu am renuntat la nimic. Plecam dimineata la 7 de acasa, pana la 3 eram la serviciu, apoi plecam zeci de kilometri schimband doua microbuze ca sa fac fizioterapie (si abia ma miscam, mergeam extrem de greu) si ajungeam seara acasa la 22-23, iar la facultate ma duceam doar la lucrari si examene, desi pana atunci fusesem bursiera.
Cel mai important de aici este ca relatia cu prietenul se racea din ce in ce mai tare, uneori, in loc sa-mi fie alaturi, mai rau ma supara si ne certam din prostii, asa ca dupa doua luni ne-am despartit. A durut enorm, dar incet, incet am trecut peste. In acest timp nu am putut sa nu imi „observ” colegul… il priveam din umbra si incercam sa-l descopar, sa-mi dau seama daca ochii lui blajini ma insala sau chiar este un barbat cu suflet mare. Il vedeam in relatiile cu ceilalti (sefi, colegi, clienti etc.) si mi-am dat seama ca este inteligent, educat, linistit si am stiut ca este genul de barbat pe care il vreau langa mine. In curand am ajuns sa fim impreuna (si colegii au contribuit intr-un fel la asta) si pot spune ca de atunci ma consider cea mai norocoasa femeie de pe pamant ca am un asa barbat langa mine. Ne iubim enorm, nu ne-am certat niciodata (ceea ce pentru mine e foarte important pentru ca asta demonstreaza ca ne potrivim foarte bine) si avem planuri mari de viitor.
As vrea sa va spun cateva motive pentru care ma simt atat de norocoasa ca il am alaturi pe el si am ajuns sa cred ca nimic in viata nu e intamplator. Dumnezeu pastreaza un destin pentru fiecare si uneori chiar si obstacolele si greutatile duc spre ceva bun. Uitandu-ma in urma, stau si ma gandesc ca, daca nu faceam acea pareza atunci, poate lucrurile stateau altfel azi, asa ca tot raul a fost spre bine…
Il iubesc enorm si stiu ca si el ma iubeste. Cand sunt cu el, totul e mai usor, toate problemele au o rezolvare pentru ca suntem doi…si pentru ca totul facem impreuna. Ii multumesc ca stie sa ma aprecieze si sa ma pretuiasca asa cum sunt. Pentru ca stie sa ma iubeasca si sa ma rasfete, sa ma respecte, sa ma asculte, sa ma inteleaga, sa ma sustina, sa ma ajute. Pentru ca imi spune ca sunt frumoasa si dimineata cand ma trezesc. Pentru ca atunci cand am gresit ceva ma invata cum e bine, fara sa ma certe. Il iubesc pentru toate acestea si pentru ca e cel mai sensibil, frumos, inteligent si tandru barbat pe care l-am cunoscut vreodata. Pentru ca impreuna suntem si copii, si adulti… (Ella Mina, Foto: Stock.XCHNG)
