Daca mi s-ar oferi posibilitatea de a emigra in conditii avantajoase, cred ca tot nu as pleca. Imi iubesc tara, imi iubesc locurile in care m-am nascut si sper ca va veni o clipa cand isi va ocupa locul pe care il merita. Cand simt uneori ca ma inving problemele de zi cu zi, inertia oamenilor, a sistemului, este suficient sa ma uit in jur, sa caut mici gesturi si fapte care sa imi redea increderea in oamenii din tara mea. Gesturi simple, pline de compasiune, aparent banale, ca donarea de sange sau o campanie pentru colectarea de fonduri pentru o cauza buna, sau plantarea unor copacei in parcul de langa mine. Si te gandesti atunci ca suntem un popor cu suflet bun, de copil, care insa s-a asprit din cauza vremurilor in care traim.
Ai din nou incredere in aceasta tara atunci cand vezi ca oamenii incep sa nu mai agreeze mitocania, duplicitatea, ca mecanismele democratiei – chiar daca in mod timid – actioneaza. Ai din nou incredere atunci cand vezi ca mult-blamata scoala romaneasca da totusi olimpici, care la un moment dat tot in tara se intorc, cei mai multi dornici de a pune umarul la cresterea sa. Te bucuri cand vezi ca romanii au inceput sa aprecieze ce au, isi viziteaza tara si tin la traditiile pe care le-au mostenit. Te bucuri si speri in sinea ta ca copilul tau va trai intr-o Romanie curata, o Romanie mandra, care isi cunoaste si apreciaza potentialul si nu ii va fi rusine sa spuna Asta este tara mea!. (Felicia M., Foto: Stock.XCHNG)
