E fireasca dorinta oricarui parinte de a-si proteja copilul. Vreau sa-l tin cat mai departe de orice i-ar putea face rau, de mizerii, promiscuitate, abuz fizic, cuvinte murdare. As vrea pentru el o lume perfecta, in care oamenii respecta legi scrise si nescrise si in care protectia micului cetatean sa fie infailibila. Dar stiu bine ca o astfel de lume nu exista, nici macar in povesti – de altfel, populate cu personaje negative in aceeasi masura cu cele pozitive. Ce solutii am pentru a-l ajuta pe cel mic sa razbata in lumea imperfecta in care am ales sa-l aduc?
Cel mai simplu pare, la prima vedere, protectia prin izolare: ma interpun intre el si rau, anulez intalnirile cu oamenii sau intamplarile care l-ar putea rani, il tin aproape de mine ca-ntr-un marsupiu atotprotector si nu las nimic din ale lumii nedrepte sa razbata pana la el. Pe termen scurt, pare solutia cea mai seducatoare: adun langa mine toate armele si instrumentele care pot face curat in jurul lui. Si, pentru ca nu pot fi indeajuns de prevazator – chipul raului are infinite fatete si cai de seductie –, construiesc pentru copilul meu o sera, in care nu vor patrunde decat aer, prieteni, rude, situatii atent selectionate. Pe termen lung insa, solutia ridica nenumarate intrebari: cat de mult timp pot face asta? Ce se va intampla cu el daca eu, intr-o zi, nu-i voi mai putea fi alaturi? Daca sera asta construita pentru protectia lui il va priva si de bucuria de a intalni oameni, experiente cu adevarat benefice? Ce imi da certitudinea ca voi sti intotdeauna ce e bine si ce e rau pentru el? E, oare, drept sa-l fac dependent de judecata mea, presupunand ca niciodata nu va fi in stare sa o dezvolte si sa o foloseasca pe a lui?
Prima consecinta a adoptarii acestei solutii este aceea ca imi voi transforma copilul intr-un neputincios. Eu, adultul cel mai aproape de el, primul chemat sa creada cel mai mult in forta si inteligenta, si aptitudinile sadite in propriul copil sunt, de fapt, primul care il socotesc pe acesta inapt sa invete din experiente. Cu alte cuvinte, pornesc la drum prin viata, impreuna cu el, cu prejudecata ca, odata sarit din gradina mea hiperprotectiva, are in fata un viitor plin de nesiguranta, erori de judecata, infrangeri.
Fireste ca in strategia creata pentru protectia copilului meu trebuie sa intre reguli, principii, legi care sa-l tina departe de orice abuz fizic si emotional. Imi folosesc experienta, dar si dragostea, pentru a evita situatiile, oamenii care i-ar putea face rau. Dar pentru a fi eficienta, pe termen lung si pe zone extinse, strategia mea ar fi bine sa cuprinda si lectii prin care sa-i ofer copilului meu propriile arme si instrumente pentru a se apara. Cum pot face asta? Lasandu-l, cu prudenta, sa experimenteze. Sa-si rezolve singur, cu spatele aparat de mine, conflictele. Discutand cu el despre efectele propriilor fapte asupra celor din jur si ale celor din jur asupra lui. Invatandu-l sa recunoasca din timp ce anume din ce vede, aude, intalneste i-ar putea fi de ajutor si ce l-ar putea rani.
Sigur ca mizez, in educatia lui, pe modele pozitive. Pe oameni, fapte, intamplari care nasc efecte benefice. De ele as vrea sa se apropie copilul meu, tinandu-se departe de cele negative. Dar cum va invata s-o faca altfel decat in confruntarea directa si cu unele, si cu celelalte? Un mod sigur de a-l face sa le aprecieze pe primele si sa le evite pe ultimele este acela de a-l lasa sa experimenteze consecintele – emotiile, gandurile, faptele – provocate de intalnirea cu toate, deopotriva. (Rodica Michnovici, Foto: Stock.XCHNG)
