Cand sotul meu a venit cu ideea ca tot ce ne-ar lipsi este un copil, am fost putin reticenta… Pe langa faptul ca eram destul de tineri, ma inspaimantam de fiecare data cand deschideam televizorul si vedeam in ce lume ar aparea urmasul nostru. M-am gandit apoi mai bine si am realizat ca atat timp cat noi, ca si parinti, ne vom ocupa de copil cat de bine putem, nu avem cum da gres.
Sunt constienta de generatia care vine din urma, o generatie de copii „uitati” parca de toti: de statul roman, care ii lipseste atat de veniturile materiale, cat si de beneficiile anilor petrecuti pana acum alaturi de mama, acasa, de unele cadre didactice, care uita pentru ce anume se afla acolo copiii si care sunt prea slab pregatite si uneori (din pacate, cunosc cazuri) chiar analfabete, dar si de catre unii parinti care, din disperare, pleaca din tara si ii lasa in grija altor rude, in speranta ca astfel le vor putea oferi un sprijin material mult mai bun.
Sunt mama unui baietel de 2 ani si 2 (doua) luni. Pentru copilul meu mi-as dori o lume in care oamenilor sa le pese de cei din jurul lor, iar eu imi voi creste baiatul cu acele valori care m-au insotit timp de un sfert de veac: compasiune, dragoste, altruism, dar si o ambitie si incredere in fortele proprii. Imi voi invata copilul ca nu este gresit sa ajuti si sa iti pese, dar il voi si pregati pentru eventuale esecuri si piedici si ii voi spune sa nu renunte la dorintele sale. Pentru ca atunci cand iti doresti cu adevarat ceva si lupti, vei obtine acel lucru. (Anca Bejinariu)
