Iata ca a venit si vremea bucurestenilor sa resimta gustul amar al restrictiilor in vreme de sarbatoare. De ziua Sfantului Dimitrie cel Nou, Bucurestiul este in stare de alerta din cauza noului coronavirus SARS-CoV-2. Cu toate necazurile pe care le avem, actiunile noastre ne vadesc in mod clar necredinta. Cu boli, cu scoli si institutii de cultura inchise, cu spitale pline, cu restrictii fel de fel si totusi cu spatele la Dumnezeu. Unde ne este credinta? Ne declaram crestini, dar unde ne este inima? Oare a renuntat si ea la contactul direct cu Dumnezeu si face conferinte online? De fapt, Dumnezeu pare sa fi fost pus pe hold cu mult timp in urma, cand inima noastra a raspuns altor chemari.
Raspundem repede tuturor invitatiilor cu care lumea aceasta ne ademeneste. Dupa ce am huzurit intr-o lume fara griji, cu concedii si calatorii pana in cele mai exotice locuri, dupa ce ne-am imbracat de la cele mai renumite branduri si am mancat la cele mai faimoase restaurante, dupa ce am petrecut in cluburi, la petreceri private, pe iahturi, pe insule, in aer, in apa, in spuma de sampanie, cu cer inrosit de artificii, de cateva luni ne-am afundat in pandemie, depresie, tristete. Ne-am izolat, ne-am distantat, ne-am inarmat cu masca si dezinfectant. Socializam online, ne vizitam si ne imbratisam online. Dintr-o extrema in alta, de la sclipici la deprimare, de la Ana la Caiafa, dar nicicum cu Dumnezeu.
Traim vremuri pentru care ochii nostri nu sunt pregatiti, iar inima nu poate sa le priceapa. Inca mai asteptam sa treaca pandemia, sa ne putem intoarce la luxul si bunastarea de dinainte. Ne-am invatat sa gravitam in jurul a ceva si sa nu ne plasam in centru. Ne trece viata gravitand, asteptand oportunitatea si neasumandu-ne nimic. Dam vina pe autoritati, pe doctori, pe biserica, pe profesori, pe oricine, numai pe noi nu. Toti sunt hoti, profitori, manipulatori, tapi ispasitori. Cat oare o sa mai dormim? Radem de pupatorii de moaste, de cei care merg la biserica, de oamenii simpli de la tara, de cei care vorbesc de neam, de traditii, de stramosi, de sfinti si credinta etc. Ii consideram invechiti, „medievali”, traditionalisti, visatori, conservatori inapoiati, involuati etc. Radem de cei care traiesc smerit, cumpatat, atasati de valori precum neam si credinta.
Am fost in extaz si am ajuns in depresie, in timp ce aceia au ramas neschimbati, ancorati in valorile in care cred. Aceasta este frumusetea lor, nu sunt efervescenti pana la epuizare, dar nici deprimati pana la sinucidere. Oamenii credinciosi raman mereu constanti, indiferent de situatie. Se bucura in inima si sufera in inima, caci stiu unde le este inima. Dar inima noastra unde e? Cand sus, cand jos, ca mingea de ping-pong, intr-o continua trepidatie. Nu-i de mirare ca mai si plesneste din cand in cand, ca un balon strapuns de un fir de praf. Credinta ne lipseste. Ne-am indepartat de Hristos, iar acum ne este greu sa acceptam realitatea, sa o traim asa cum este. Viata e o cruce, cu bune si rele, insa inima ce-L gazduieste pe Hristos devine puternica. Ea nu se sperie, nu simte frica, nu deznadajduieste. Hristos e Calea, iar sfintii ne sunt modele si ajutor pentru a fi pe Cale.
Bucurestiul isi cinsteste la data de 27 octombrie ocrotitorul: Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou (Basarabov). Originar din satul Basarabov, Bulgaria, in tinerete a fost un simplu pastor. Simtind chemarea dumnezeiasca, a primit schima monahala la o manastire retrasa din apropierea Lomului, unde a trait in smerenie, post si rugaciune. In anul 1774, moastele au fost aduse in Muntenia si asezate in biserica de pe Dealul Mitropoliei. De atunci a devenit ocrotitorul nostru, mijlocind neincetat pentru cei aflati in nevoi. Oamenii si-au pus mereu nadejdea in Sfantul Dimitrie, si in vremea ciumei, si in vreme de seceta, si in timpul prigoanei ateist comuniste. Nenumarate minuni s-au intamplat la racla ce adaposteste moastele sale. A sosit iar vremea sa ne plecam genunchii inimilor noastre pentru ca Bunul Dumnezeu sa ne scape de noua boala molipsitoare care a pus stapanire pe intreaga lume. Poate ca anul acesta nu vom putea fi pelerini in adevaratul sens al cuvantului, insa, de oriunde am fi, putem inalta un suspin catre Cer, astfel incat gandurile noastre sa se intalneasca in rugaciune si impreuna sa cerem mila izbavitoare a lui Dumnezeu.
Intru tine, parinte, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip; ca, luand crucea, ai urmat lui Hristos; si lucrand, ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Preacuvioase Parinte Dimitrie, duhul tau. (Bianca Sarbu, Ziarul Lumina)
