Avea 18 ani cand i-a murit tatal si, odata cu disparitia lui, s-a risipit si visul de a ajunge cineva, om cu scoala. In Scorteni, un sat din inima Moldovei, adunat intre dealuri, nu departe de Tescanii lui Enescu, flacaul acela cu sufletul lovit si-a lasat mama plangand, in poarta, si a pornit pe drumul cel lung al atator emigranti romani, care alearga in cautarea norocului si a unei vieti mai bune.
Nu stiam atunci cat de putin imi va fi dat sa-mi mai privesc mama in ochi, sa-i sterg lacrimile…, imi spune Marian, framantandu-si mainile. (Avea sa imi spuna, ceva mai tarziu, ca, la scurta vreme dupa moartea tatalui, maicuta lui s-a prapadit si ea – avea probleme cardiace, dar nu a vrut sa ma lase s-o aduc la doctorii din Italia, ca sa o caute; mi-a zis ca Dumnezeu, dragutul, o sa aiba grija de ea si, daca o fi sa aiba zile de trait, o sa le traiasca…).
Mainile lui Marian Rusu sunt aspre. Aspre de munca. Atunci cand l-am intalnit, era impreuna cu patronii fermei viticole din Abruzzo, unde lucreaza. Cu Ulisse si cu fiii lui. Toti purtau aceleasi haine frumoase, cu sacourile croite de acelasi croitor, din panza subtire, de vara, sinilii. Cu batiste de matase in buzunarul de la piept. Cu acelasi zambet pe buze. Pareau sa fie o singura mare si fericita familie. Doar mainile lui erau altfel. Maini muncite, cu bataturi pe care le simti zgariindu-te… Maini de taran. Tata nu voia sa fiu taran. El voia sa merg la scoala, sa ajung om invatat. Acasa, nu m-a lasat nici macar sa merg la prasit papusoiul… Dar cred ca destinul meu era sa fiu taran. Ca bunicul, ca strabunicul, ca toti ai mei, cei din Scorteni sau din Pancesti. Doar ca, uite, in loc sa fiu taran in Scorteni, sunt in Abruzzo.
Puteti citi continuarea pe Antena Satelor. (Simona Lazar)
