Eram casatoriti de vreo 4-5 luni, ne-am propus sa devenim parinti…Si intr-o luna am aflat vestea cea mare. Am facut un test de sarcina, a iesit pozitiv, l-am ambalat frumos intr-o hartiuta de cadou si l-am oferit sotului. Nu-i venea sa creada, ma intreba daca sunt sigura. Pe data de 14 martie, bebelusul a miscat prima ora, am simtit asa, ca un fluturas in burtica. A mai fost un moment foarte emotionant la ecografia morfofetala. Doctorul ne-a tinut in suspans, uite mainile, uite piciorusele, ne explica totul pe un ton foarte doct, si pe sotul meu il treceau toate apele. De-abia la sfarsit am aflat sexul copilului: Da, probabil, masculin.
De atunci, la fiecare ecografie, tati intreba: Tot baietel, nu? De la 3 luni pana pe la 5 luni m-am simtit perfect, a fost o perioada buna, aveam pofta de mancare, m-am plimbat… am exagerat un pic cu efortul. Nasterea a fost la termen, s-a auzit mai intai un scancet asa, infundat. Ingrijorata, l-am intrebat pe doctor de ce nu plange copilul. Si el a zis: Stati asa, ca o sa planga!. Dupa doua secunde, baietelul s-a pus pe un urlat, era sala mare si se auzea cu ecou. Instantaneu, am inceput si eu sa plang. Plangeam cu spasme, nu puteam sa ma mai opresc. Nu credeam ca o sa am asa o reactie. Nu-mi venea sa cred ca am nascut, ca e copilul langa mine. Mi l-au aratat: era brunetel, cu ochisori mirati, era asa cald, catifelat, era …Doamne, am plans de n-am mai stiut de mine! Micutul David s-a nascut pe data de 9 august 2007, la ora 14.50, cu 51 cm si 3.850 g.
In prima luna, am avut deseori sentimente de frustrare, mi se parea ca nu sunt o mama buna. Insa m-am tinut tare, nu am cazut in depresie, m-am gandit ca se rasfrange asupra copilului in primul rand. Cu rabdare foarte multa si cu perseverenta te apropii de copii, nu se intampla totul imediat. Ma informez cat mai mult, dar instinctul de mama are ultimul cuvant. David a zambit prima oara pe la 6 saptamani, m-a bufnit plansul instantaneu. A fost miraculoasa transformarea lui, cum deschidea ochii asupra lumii. Cerea multa afectiune si atentie. Dupa ce manca, statea linistit vreo 10 minute, si, daca vedea ca nu il iau in brate, incepea sa planga.
Pana la urmatoarea masa, tot programul era in functie de el: mai puneam o cratita pe foc, ne mai jucam un pic, iar mai faceam ceva repede. Pe viitor imi doresc sa ne spunem totul, sa fim prieteni. Nu am vrut sa fiu o mama exagerat de protectoare, l-am luat cu mine peste tot. Ma vad o mama deschisa, cu un copil sociabil. David o sa studieze mult – asta e principala preocupare a lui tati. Se nascuse de vreo 10 minute, si tati deja ii facea program: Sa invete, sa invete bine, sa nu o ia pe cai gresite!. Noi, parintii, o sa-i oferim ocazia sa calatoreasca, sa invete, sa aleaga. O sa-l dam la un sport, vrem sa stie o limba straina, doua. Vrem sa se bucure de copilarie. Sigur, o sa-l sustinem daca observam ca are un talent deosebit. Si o sa-l iubim neconditionat.
Credeam ca nunta a fost cea mai importanta zi din viata mea, atat de mult am planificat si mi-am dorit acest moment, era in top, dar ziua in care s-a nascut David a fost de o mie de ori mai frumoasa, nu se compara cu nimic. De cand il avem, parca nu mai suntem aceleasi persoane. Nici nu imi imaginam genul asta de iubire, neconditionata. Ne place uneori sa-l privim noaptea cand doarme. E atat de senin, de linistit! Uneori viseaza in somn, zambeste destul de des si ne inchipuim ca are amintiri din „tara ingerasilor”. Speram ca vom avea un copil dragalas, insa David a intrecut orice asteptare, e un copil foarte reusit si sanatos. Mai avem multe de invatat, avem un drum lung de parcurs si sper sa fie presarat doar de bucurii. Daca as putea, i-as aduce si luna de pe cer. (Adriana Madalina Dumitrascu)
{yoogallery src=[/images/stories/Dacicool/Romania_Mea/Povesti_de_viata/Povestea_unor_parinti_fericiti/1]}
