Povestea a inceput in vara anului 2009, cand terminasem anul I de facultate. Ma hotarasem sa devin independenta din punct de vedere financiar si am decis sa lucrez. In Romania?! No way. No chance. Asa ca am apelat la bunul meu prieten internetul si am dat un search. Dar inainte m-am intrebat: La ce m-as pricepe? Ding-Dong! Copii! Da, vreau sa lucrez cu copiii. Asa ca am cautat un job in acest domeniu. Și ce am gasit? Au pair (un fel de baby sitter). Destinatia: Darlington, Anglia.
Niciodata nu mai iesisem din tara. Aceasta era sansa mea! Indrazneala de care am dat dovada a socat multi prieteni: gasisem o familie din nord-estul Angliei care ma contactase o singura data prin telefon (un minut si jumatate a durat, dintre care nu stiu cate secunde am avut impresia ca inteleg ce spune), apoi am decis sa vorbim pe internet, unde mi-a dat mai multe detalii despre ce trebuie sa fac, cu cine am de-a face. Aici am aflat ca voi avea grija de trei copii, ca mama lor e bolnava de o maladie ce o face sa fie tot timpul obosita, iar tatal copiilor e plecat in Afganistan. Tot atunci m-a intrebat cand pot veni. Eu am raspuns ca vreau sa vin cat mai repede. Eram foarte fericita ca plec. In acea zi mi-am cumparat un bilet de avion doar dus, caci ea imi promisese ca-mi va plati intoarcere. Mama mi-a fost alaturi, desi in sufletul ei era un uragan de sentimente negative. Eu eram fericita ca in sfarsit pot dovedi ca sunt ”fata mare” si ca ma pot descurca. Acest curaj nebun de care am dat dovada nu m-a lasat sa gandesc si partea negativa: puteam sa dau la aeroport de niste proxeneti ori persoane care fac trafic de organe… dar nu a fost asa. Curajul te ajuta sa invingi, sa te schimbi, sa fii mai sigur pe tine.
Singurul moment pe care l-am simtit mai greu a fost in aeroport, cand toata lumea povestea la cine merge, iar cand m-au intrebat pe mine, eu nu stiam la cine sa spun ca merg. Au inceput intrebarile. Oare ma va astepta cineva? Avand in vedere ca nu mai vorbisem cu mama copiilor de doua zile, iar aeroportul pe care urma sa aterizez se afla la cinci ore de Londra a inceput sa ma ingrijoreze. Gandurile negre au disparut in momentul in care, dupa ce mi-am luat bagajul, am iesit pe usa unde ma astepta mama copiilor. A fost un moment extraordinar. Pentru prima oara vorbeam cu un englez nativ. Și… vai de engleza mea de pe vremea aceea… Nu intelegeam o boaba. Ce invatam noi la scoala nu se compara deloc cu engleza lor de acolo. Dar dupa doua saptamani am putut tine o conversatie normala. Engleza am invatat-o de la cei mici, cu care eram non-stop, in afara de orele in care erau la scoala. Din prima clipa i-am indragit. Ei erau bucuria mea de fiecare zi. Erau trei si ii simteam ca si cum erau ai mei. Sa va spun cum ii chemau si cate ceva despre ei… Cea mica era Freya, avea pe atunci 2 ani si jumatate. Ii placeau desenele cu Mickey Mouse si invatase la un moment dat unele cantece romanesti gen Oac-Oac, diridiridam ori pupupu. Cel mijlociu era Ethan. Mereu spunea I’m the boss of this house, era foarte comic. Mereu era cu zambetul pe buze, era vesel si iubit de toata lumea. Alexander era un pic mai dificil. Era baiat mare deja. Avea prieteni selectati la varsta lui de 7 ani. Ii placea sa ne jucam impreuna pe Wi. Iubea filmele documentare si dinozaurii.
Copii extraordinari, care m-au invatat sa pretuiesc fiecare clipa, sa fiu din nou copil. M-au apreciat foarte mult, ca in vara 2010 m-am reintors acolo. Iar vacanta de Craciun am ales s-o petrec cu ei anul acesta. In sfarsit, o sa primeasca cadouri de la mine la momentul potrivit, nu doar vara, cand mereu imi spuneau ca Mosul vine doar iarna. (Left Behind)
{yoogallery src=[/images/stories/Dacicool/Romania_Mea/Povesti_de_viata/Povestea_unui_baby_sitter/1]}
