Nu sunt mort… eram doar adormit, a rostit defunctul ridicandu-se brusc din sicriu sub privirile inlemnite de groaza ale celor prezenti. Se intampla intr-un satuc din Franta anilor 1700. Nu era singurul caz de moarte aparenta, iar povestile reale, dar si exagerarile pe aceasta tema, au dus, foarte curand, la o adevarata psihoza colectiva. Nici situatia economico-sociala, nici cea politica nu mai pareau sa conteze pentru omul de rand, un singur gand ii infricosa: acela de a nu fi ingropati de vii.
Desi adevarata psihoza atinge cotele maxime in jurul anilor 1700, primele cazuri in Europa se inregistreaza inca din 1200-1300. Unul dintre cele mai mediatizate cazuri la acea vreme este cel al unui renumit filosof scotian, Duns Scot (1265-1308), care obisnuia sa lesine foarte des. Se pare ca renumitul filosof suferea de o boala necunoscuta la acea vreme, medicina de atunci nefiind inca apta de a determina cauzele starii sale de sanatate. Filosoful era mereu insotit de un slujitor platit sa il vegheze in momentele in care isi pierdea cunostinta. Se spune ca intr-una din calatoriile sale Scot pleaca neinsotit de slujitor, lesina, se crede ca este mort si este subit ingropat de catre cei din jurul sau. Dupa cateva zile, la cererea slujitorului, mormantul este deschis si filosoful este gasit intors, cu mainile la gura si o expresie de groaza pe chip.
Asadar, era adevarat, moartea era inselatoare si oricine era in pericol de a fi ingropat de viu. Marturie a acestui fapt sunt si relatarile unor anatomisti ale acelor vremuri. Andrea Vesalius, anatomist nascut la Bruxelles, si-a incheiat cariera tulburat de unul din cazurile in care a descoperit ca facea disectie si analize pe un cadavru care era, de fapt, un om inca viu. De aici si pana la adevarata psihoza colectiva nu a mai fost decat un simplu pas.
Jacques-Jean Bruhier d’Ablaincourt, medic si scriitor francez, publica la inceputul anilor 1700 cartea cu titlul „Disertatie asupra incertitudinii semnelor mortii”. Evident, cartea devine la acea vreme un best-seller, cumparata fiind atat de oamenii de stiinta, cat si de oamenii simpli care isi doreau sa stie cat mai multe despre moartea aparenta. Scriitorul primeste mii de scrisori – relatari ale oamenilor despre cazuri de acest gen. Pe baza acestor cazuri, scriitorul republica o noua editie a cartii, mai ampla cu 300 de cazuri analizate, insumand peste o mie de pagini. Succesul acestei carti depaseste granitele Europei, devenind o carte cautata in intreaga lume.
Cum era de asteptat, cartea a starnit polemici, analize din partea oamenilor de stiinta, insa cu toti au ajuns la o singura concluzie: moartea nu mai era un proces brusc, consumat intr-o singura clipa, ci un proces relativ lent, care presupune parcurgerea catorva etape. Depistat intr-una din etapele incipiente – spune concluzia momentului –, moartea putea deveni un proces reversibil.
Daca printre oamenii de stiinta se dezbateau ipoteze bazate pe datele stiintifice de care se dispunea la timpul acela, printre oamenii de rand incepeau sa circule povesti macabre despre mortii vii, despre oameni care au fost readusi la viata dupa trei saptamani de moarte aparenta.
In jurul anilor 1800 se contureaza ideea de resuscitare, oamenii de stiinta venind cu idei din cele mai ciudate pentru determinarea mortii reale sau a aceleia aparente. Printre cele mai ciudate metode se numara flacara care atingea buzele, ceara fierbinte picurata pe diferite parti ale corpului sau clisma cu fum de tabac. In topul acestor metode a stat pentru mult timp mecanismul care tractiona ritmic limba timp de cateva ore.
Asadar, era evident! Moartea era un proces complex…
In 1850, Academia de Medicina din Paris ofera Premiul Pietro Manni lui Eugene Bouchut (1818-1891), care propune, pentru prima data, utilizarea stetoscopului pentru ascultarea inimii, insa metodele bizare nu inceteaza sa apara; astfel, in 1900, medicul Severin Icard propune o alta idee originala: pe o bucata de hartie scrie cu acetat de plumb: Sunt mort cu adevarat; hartia se asaza sub nasul mortului. Daca acesta ar fi fost cu adevarat mort, gazele de putrefactie emanate ar fi facut ca scrisul de pe hartie sa devina vizibil.
Daca in Europa psihoza mortii aparente a avut o intensitate destul de mare, in Statele Unite, impactul a fost moderat de catre medicii care au tinut sa faca, periodic, dezbateri publice, minimalizand temerile oamenilor.
Dintre scriitorii pentru care moartea devenise o adevarata obsesie, cazul cel mai ciudat este cel al poetului Edgar Allan Poe, despre care se spune ca ar fi simtit tot timpul iminenta mortii. Sa fii ingropat de viu – acesta este gandul care terorizeaza fiecare om in parte, concluzioneaza poetul, vadit influentat de psihoza colectiva a momentului.
Mult timp a mai trecut de atunci, insa fobia mortii aparente se manifesta si astazi, ce-i drept, nu cu intensitatea cu care se simtea in 1700.
Astazi, revenirea la viata dupa oprirea temporara a semnelor vitale poarta numele de Sindromul lui Lazar, iar metodele de resuscitare presupun echipamente performante care nu mai au nimic in comun cu picurarea cerii fierbinti sau clisma cu fum de tabac. (Rodica Puscasu, Foto: Stock.XCHNG)
