In vremuri in care tot mai multi prefera sa isi impacheteze trecutul si sa paraseasca aceasta tara in care au inmugurit, caut sa inteleg ce anume imi pastreaza radacinile inca infipte in peticul acesta de pamant. De fiecare data cand privesc spre alte hotare, la tarile catre care se indreapta cei din jurul meu, simt ca as putea cu usurinta sa le adaug drept case ale celei care sunt si care voi deveni. Cu toate acestea, simt ca Romania este taramul care ma locuieste, inca mai astept ca ceva sa se schimbe, astfel incat sa nu fiu nevoita sa plec si eu.
Oricat de mult m-ar coplesi praful si agitatia acestei capitale atat de dezorganizate, strazile pastreaza ceva din tacerea si deschiderea romanului de odinioara. Ma plimb pe strazi si parca dau filele istoriei unui popor pe care il cunosc. Intr-adevar, tanjesc dupa aparenta ignoranta a tuturor celor care pasesc pe strazile altor tari, in urma mea, de parca nu ar exista pe lume altii in afara de ei insisi. Apreciez acest dezinteres pe care la cozile magazinelor si in metroul sau autobuzul orasului meu as dori atat de mult sa il gasesc!
Este ceva extraordinar de placut sa simti ca te poti amesteca in multime, sa simti ca fiecare aluneca pe cate o ramura a unui labirint citadin. Sa iti fie totul strain si sa simti ca dintr-odata poti observa lumea din afara ei, ca intr-o oglinda. Imi place sa ma distantez de tara aceasta ori de cate ori simt ca aici timpul s-a oprit, in ciuda faptului ca oamenii continua sa faca lucruri nestingheriti. Cumva, ma simt straina chiar si fata de traditii. In venele mele nu a curs vreodata cu adevarat istoria tarii mele, asa cum curge spre exemplu calmul si fala muntilor mei. Din prea mult ritm al orasului, ceva ma determina mereu sa ma intorc la patul de ramuri din padurile tarii mele.
Romania mea stagneaza. Este ca si cum cineva a ghemuit-o in podul palmei si a pazit-o in acest fel de tot ceea ce i s-ar fi putut intampla vreodata spre a se dezvolta frumos. Imi lipsesc aici lucruri pe care nu le-am avut niciodata, dar catre care tanjesc in taina. Nu am cunoscut vesnicia sateasca si nici nu imi doresc. Nu mai este timpul pentru ea, stam deja de prea mult timp in loc. Totusi, am citit despre ea, am invatat din randurile acelea despre o Romanie care ii facea pe toti mai buni, mai multumiti, mai modesti, ca si cum acestea ar fi fost pentru vesnicie cele mai inalte dintre virtuti.
Imi place Romania aceasta din povesti, cea de la baza temeliei lecturilor mele. Una care a sadit in mine niste valori si care a insamantat, de asemenea, in mine un gand despre un fel de a fi catre care ma uit prin lume, caci aici nu il mai gasesc. Romania tanara, cea pe care am cunoscut-o crescand, as vrea sa ramana numai in carti. Asemenea miturilor incarcate de semnificatie, sa se vorbeasca si despre Romania mea, ca fiind tara unui mare erou.
Romania de astazi nu mai este Romania mea. Romania de astazi a uitat prea mult sa devina, incat din prea multa lasitate se minte ca a ramas. De fapt, ea este atat de suspendata in timp, incat nu mai cunoaste trecut sau viitor, si departe fiind de timp, ramane suspendata intre visul european si istoria stramosilor nostri. Tara aceasta nu imi mai este acasa, ci doar o rascruce unde poposesc si unde imi pregatesc aripile pentru zbor. Tara ne este un cantec de leagan pe care il purtam pretutindeni in lume. (Francis, Foto: Stock.XCHNG)
