Traim intr-o tara in care te zbati printre gropi ce te pandesc pentru a-ti rupe picioarele sau a-ti distruge articulatiile masinii… Apropo! Mi s-a parut minunat bancul care a circulat cu ocazia ultimului salon auto de la Geneva, la care a fost lansata cu un real succes noua Dacie Duster. Se zice ca doi nemti stateau de vorba langa mult admiratul Duster, iar unul exclama: Sunt dati dracului romanii astia! Ar face orice numai sa nu-si astupe gropile! Deci, in aceasta tara minunata, care refuza sa-si astupe gropile, mai ai parte si de cate o bucurie…
Cand ti-e lumea mai draga, iti vibreaza peretii de manelele care se intrec in numarul de decibeli. Cand mergi pe strada, nu stii de ce sa te feresti mai intai, de gropi, sa nu te calce vreo masina, sau de manelele, care te asalteaza din toate ungherele. Si nici nu te poti supara pe ele dupa ce afli din sursele cele mai autorizate ale statului ca peste 99% dintre romani sunt indragostiti de manele, iar floarea intelectualitatii noastre te indruma sa iti perfectionezi limba romana ascultand manele, pentru ca acesti creatori de elita ar reprezenta floarea filologilor romani. Ei, in aceasta lume minunata, care nu te lasa nici sa traiesti si nici sa mori, am descoperit, exact cand ma asteptam mai putin, un licar de speranta…
Trebuia sa organizez un eveniment si aveam nevoie de un local. Ca atare, m-am dus sa negociez conditiile si sa semnez un contract cu un restaurant in care nu intrasem pana atunci, increzandu-ma in recomandarea exuberanta a unui prieten. Si nu aveam sa regret deloc, ci chiar dimpotriva! L-am gasit usor, la cativa zeci de metri din Bulevardul Stefan cel Mare, pe Vasile Lascar. La numarul 206, micut si discret, ma astepta restaurantul Rates. Localul curat, decorat nu numai decent, dar chiar inspirat, cu poze ale Bucurestiului de odinioara, o muzica placuta, ce umplea spatiul fara sa etaleze herghelii de decibeli, preturi decente si o mancare foarte gustoasa. Tocmai ma gandeam ca va trebui sa-i multumesc sincer prietenului care m-a trimis acolo cand am avut un soc. Aveam in fata contractul. Ma uitam si nu-mi venea sa-mi cred ochilor. In aceasta perioada de criza, cand majoritatea inchid portile sau ar fi gata sa faca orice numai sa se poata salva, descopeream aici un local unde patronul isi permitea, in pofida tuturor statisticilor si indemnurilor de care vorbeam, sa puna clauza in contract, ce credeti? Nici mai mult si nici mai putin decat interdictia de a ascult manele in localul cu pricina!!! In acel moment, mi s-au inmuiat picioarele si a inceput sa-mi tremure vocea. Incepea parca sa se vada luminita de la capatul tunelului. Descopeream, in sfarsit, un licar de speranta. Poate ca ar trebui sa strangem randurile cei care mai speram intr-o Romanie Dacic Cool. (Andrei Patruleasa)
