Mai demult, cu greu puteai gasi o vorba mai grea, pe care sa o spui despre cineva, decat ca e un om fara Dumnezeu. Daca in Franta ateismul a inceput sa faca furori o data cu revolutia franceza, la noi el nu a reusit sa prinda radacini decat o data cu blestemul bolsevic. Se spune ca poporul roman s-a nascut crestin. Si mi se pare absolut firesc, crestinismul instalandu-se pe meleagurile noastre o data cu venirea sfantului Andrei, adica in timpul ocupatiei romane. Cu alte cuvinte, in plin proces de formare al poporului roman. Si cred ca tocmai de aceea datinile stravechi, precrestine, s-au amestecat atat de bine cu asezarea crestina a vietii noastre, incat aproape ca nu mai pot fi separate. Si tot din aceleasi motive la noi nu gasesti acea incrancenare prezenta in credinta de pe alte meleaguri. Iar romanul, si cand se declara ateu, nu face de fapt altceva decat, in nestiinta lui, sa poceasca numele lui Dumnezeu, caci, fara sa-si dea seama, in adancul lui ramane crestin tot atata timp cat ramane si roman.
Din pacate, in ultimul timp mereu mai multi inceteaza sa mai fie romani si-si pierd si sufletul. Cum isi poate imagina oare cineva ca noi putem fi doar trup? Si atunci cum e oare cu putinta sa ne ingrijim doar de trup si sa uitam de suflet? Trupul se va intoarce in pamant. Sufletul insa dainuie. Dar ce se va alege de el daca noi il uitam si-l tratam cu atata nepasare. Caci astazi intr-adevar mereu mai multi tind sa uite ca sunt romani, sa uite ca sunt crestini. Ce inseamna oare o viata dusa doar sub apasarea pornirilor materiale, o viata in care sa nu vezi nimic dincolo de bucata de lut sau de aur din fata ta? O viata traita cu sufletul gol.
Te uiti la asa-zisii oameni de succes. Un fel de roboti. Automate teleghidate care nu stiu nici de unde vin si nici unde se duc. Si te uiti la un mosneag care priveste dincolo de zari, dincolo de lumea asta. E sarac lipit, cum se mai spune pe la noi. Dar e viu, are o viata implinita si la el nimic nu e fara rost. La fel la adevaratii calugari. Dar si mosul cu plete dalbe, care nu si-a parasit casa strabunilor lui de pe plaiurile muntilor e tot un fel de calugar. E tot un om care, chiar daca a trait in afara manastirii, a trait tot cu frica lui Dumnezeu.
Cate confuzii starneste acest termen. Cu frica lui Dumnezeu! Numai frica in sensul modern al termenului nu inseamna. E mult mai aproape de a spune ca a trait in imbratisarea si lumina dragostei Dumnezeiesti. Penrtru ca toata viata lui a fost scaldata in taina adanca a rugaciunii. Iar lui, Dumnezeu i-a fost mereu aproape. Pentru roman, Dumnezeu nu a fost o spaima, ci o imbratisare luminoasa plina de dragoste, o adevarata imbratisare parinteasca. Ascultarea, nu este doar o lectie pe care s-o invete prin calugarie. Ascultarea era o stare de normalitate cu care se nastea. Era respectul fata de parinti si de strabuni si atunci era cu atat mai mult ascultarea fata de legile parintelui nostru, Dumnezeul atotputernic. La noi nu era spaima pedepsei, nu era groaza si frica, ci fericirea pe care ti-o poate da dragostea cu care te ocroteste parintele ceresc.
Rugaciunea este in primul rand o inaltare a sufletului, o comuniune cu Dumnezeu, o forma de a-i multumi si de a fi mai aproape de el, este o forma de a te putea bucura de dragostea adevarata. Rugaciunea nu poate fi o cerere pe care astepti sa ti-o satisfaca Dumnezeu. Nu e o tranzactie. Ci o ofranda. Pierzandu-l pe Dumnezeu, pierdem dragostea, ne pierdem sufletul, ne pierdem rostul. Dar mai stie oare cineva astazi ce inseamna acest cuvant? Multi, mi-e frica, se vor duce sa-l caute in dictionar. Si ce dezamagire! Nu vor afla acolo nimic din taina profunda a acestui cuvant. Dar daca nu mai stii ce inseamna rost, inseamna ca esti pe cale sa nu mai stii nici ce inseamna sa fi roman si, in acelasi timp, esti pe cale sa-ti pierzi si acea asezare fireasca si profunda a celui care s-a nascut crestin. Pe scurt, ajungi sa-ti pierzi rostul in lume si in viata, sa-ti pierzi chiar rostul sufletului tau. De aceea nu ar trebui sa uitam sa ne rugam, sa nu ne pierdem fiorul credintei, acel inaltator sentiment pe care il poti trai in biserica si poate si mai mult intr-o manastire, dar si alaturi de acei atat de rari batrani care mai sunt in viata si care si-au pastrat privirea senina cu care contempla maretia Dumnezeului nostru atotputernic. Dar in primul rand ar trebui sa nu uitam de rugaciunea zilnica, mai importanta decat orice altceva. Ea e hrana sufletului. Ea e adevaratul nostru ghid in viata. Ea este singura capabila sa ne insenineze cu adevarat sufletul si viata, pentru ca ea ne aduce mereu mai aproape de Dumnezeu. (Lia, Foto: Stock.XCHNG)
