Sunt atat de putine ocazii in care ne putem mandri ca suntem romani, incat noi insine ne minunam atunci cand ni se intampla una ca asta. Ne-am invatat, mai degraba, sa infruntam privirile condescendente ale celor care ne spun ca suntem, totusi, oameni de isprava, desi e limpede ca nu s-ar fi asteptat. Nu sunt in stare sa inteleg unde si cand ni s-a frant reputatia, mai ales in propriii nostri ochi. Dar, mai ales, ma doare ca nu inteleg cand ne vom drege mandria la loc, ce vom face ca sa nu mai ratacim prin lume fara sa stim incotro mergem, cautandu-ne loc bun pentru emigrat, dezradacinandu-ne dramatic de noi insine, incercand sa uitam unde ne-am nascut, in speranta ca astfel ne vom gasi mai usor liman de fericire si demnitate.
Totusi, visez la o Romanie noua, cu viitor, dar si la o Romanie cu istorie, dar una de care sa nu ne fie rusine. Visez la o tara care sa lase in urma ignoranta, la o societate care sa pretuiasca natura si frumusetea de secole a acestei tari. Visez la o Romanie in care romanii nu mai au nevoie sa viseze, pentru ca deja isi traiesc visele… O tara a iubirii, a intelegerii, a rasetelor – o tara fericita! Cred cu speranta ca va deveni tara in care sa nu mai dea in clocot birocratia, indolenta, justitia sa fie dreapta, iar oamenii sa inceapa iar sa creada in iubire. Am redeveni puternici daca am putea sa ne reconstruim alte repere si modele in viata. Poate daca am inceta sa ne mai plangem de mila, sa trecem mai mult la fapte decat vorbe, pentru ca astfel suntem ca niste pasari cu aripi care nu au zburat niciodata. Vreau sa fiu libera si sa privesc cu incredere, nu cu umilinta, catre ziua de maine. Sunt pasare cu aripi, dar n-am zburat niciodata. Poate pentru ca aripile mele sunt neputincioase si bezmetice. (Stefania Ionescu)
