Plec din Romania. Sunt medic. Nu am vrut sa plec din Romania nici inainte de ’89 si nici dupa. Nici macar in dezamagitorii ani ’90-’91. Am sperat tot timpul ca, pana la urma, vom reusi sa recucerim acea revolutie confiscata. M-am luptat asa cum m-am priceput, facandu-mi meseria, incercand sa inteleg si sa explic. Cu timpul am obosit si am inceput sa-mi pierd speranta.
Parintii mei locuiesc inca la tara pentru ca nu au vrut sa plece niciodata din ograda stramoseasca. Si pentru mine este locul cel mai placut, in care ma simt cel mai bine. Trebuie sa ma intelegeti. Nu plec pentru bani. Diferenta este, evident, imensa. Aici nu ating nici 500 de euro pe luna. Mi-am luat concediu, am trecut prin cateva clinici europene si m-am intors cu un contract semnat pentru un salariu de peste 10.000 de euro pe luna. Nu, in mod cert, nu pentru bani plec. Nu plec nici macar pentru ca am fost umilit de la cel mai inalt nivel al statului, fiind considerat ca incompetent, corupt si parazit. Pentru simplul motiv ca sunt medic, fiind umilit alaturi de toti colegii mei de breasla. Nu plec nici macar pentru faptul ca in aceste conditii mi se vor mai retine inca 25% din salariu.
Plec pentru simplul motiv ca nu ma pot transforma in criminal. Nu poti opera atunci cand nu sunt fonduri pentru a asigura instrumentarul necesar, pentru a asigura dezinfectiile si intretinerea aparaturii, atunci cand nu dispui de medicamentele necesare. De ce? Pentru ca spitalul nu dispune de aproape nici un medicament. Bolnavii trebuie sa si le cumpere singuri. Unii pot, altii nu pot. Ca medic, ce trebuie sa fac? Ii condamn la moarte? Le cumpar eu medicamentele? Din ce bani? Pentru unii, cei mai amarati, incerc sa fac eu acest efort, dar nu pot pentru toti. Din bunul si simplul motiv ca nu am din ce…
Am colegi care s-au blazat, spunand simplu, asta e! Multi au plecat, altii se pregatesc sa plece. E inuman sa ingrijesti bolnavii punandu-i doi intr-un pat, intr-un salon cu igrasie. Vara ii tii intr-un cuptor si iarna ii pui la congelat. Sanatos fiind si rezisti cu greutate. Nu ai cu ce sa starpesti nici macar gandacii si sobolanii, daramite sa te lupti cu infectiile intraspitalicesti. Din cand in cand, mai izbucneste cate un scandal. Un pacient este infectat la operatie, altul moare din lipsa de medicamente, intr-un loc se prabuseste tavanul peste bolnavi. Presa le priveste ca pe niste cazuri iesite din comun. Adevarata nenorocire este ca, din contra, aceasta este adevarata fata a tarii, asta este asa-zisa noastra stare de normalitate. Medici amenintati ca vor plati din propriul buzunar si ca vor fi penalizati pentru ca au salvat viata unui pacient, administrandu-i medicamente din farmacia spitalului, fara sa aiba aprobarea nu stiu carei comisii. Oricum, de vina este medicul. Se spune ca se vor inchide 150 de spitale. Si cu bolnavii ce se va intampla? Vor sta cate patru in pat, ca acum stau oricum cate doi? Au plecat deja sute de medici si in ritmul actual nu stiu cati vor mai ramane in tara…
Am auzit o luare de pozitie a unui politician care spunea ca e cu atat mai bine, ca se vor aduce medici din lumea a treia, care sa nu mai faca nazuri, adica sa nu mai ceara un minim de respect pentru bolnavi. Poate ar fi mai bine sa aduca niste vraci care sa-i trateze cu descantece. Ce se va intampla cu bolnavii cronici care, din cauza reducerii subventiilor, vor trebui in foarte multe cazuri si, din pacate, chiar in cele mai grave sa plateasca pe medicamente de sapte-opt ori mai mult? Nu vor mai avea nici o sansa! Vor muri cu zile. Pentru mine e foarte trist si de la o zi la alta devine de nesuportat. Medicii incep sa fie condamnati sa priveasca neputinciosi la un adevarat genocid.
De mai mult timp, am senzatia ca tara se destrama. Intr-un fel ma simt vinovat. E ca si cand as pune si eu umarul la acest proces de destramare. In anii ’90, nu a fost nici atunci usor, dar am considerat ca trebuie sa luptam sa scoatem tara din groapa in care ajunsese inainte de revolutie si apoi sa o scapam de nemernicii care se instapanisera asupra ei. Nu sunt las, dar am obosit. Si acum parca e si mai rau. Ei sunt prea multi, prea puternici, iar noi suntem slabi si pierduti, tot atat de neajutorati precum eram si inainte de ’89. Cu cat te duci mai sus, cu atat gasesti mai multa minciuna si nesimtire. Fiecare e interesat strict numai de propria lui capatuiala. Cel mai dureros lucru e sa-ti pierzi speranta. Dar astazi chiar nu mai vad luminita de la capatul tunelului. Peste trei zile plec. Voi reveni in concediu. As vrea sa mai pot crede intr-o minune. (Andrei Amariei)
