Imi aduc si acum aminte. Eram in clasa a doua si m-am dus in vacanta de iarna la bunici. Eram fericita cand scapam din oras si ajungeam la tara unde eram liber sa alerg si sa ma joc cat ii ziua de lunga. Asa am facut si atunci. Dar era o vreme cu adevarat cainoasa. Batea un vant umed si rece de-ti taia rasuflarea. Dar eu tot alergand am transpirat si mi se parea ca e cald, asa incat pe masura ce transpiram imi scoteam manusile, caciula, fularul… Evident am racit, am facut febra, tuseam si imi curgea nasul de eram tocmai bun de plans. Acasa m-ar fi indopat cu medicamente si zaceam o saptamana pe putin.
Bunica a luat dintr-un borcan niste seminte de mustar, le-a intins pe niste carpe, le-a udat bine si m-a invelit cu ele pe spate si pe piept. Apoi m-a infofolit si m-a acoperit cu o mitoasa groasa. Ma ardea mustarul de aveam impresia ca mi-a luat foc pielea. Plangeam si voiam sa scap. Da’ bunica statea langa mine, ma tinea de mana, ma imbuna si ma linistea. Pana la urma m-am potolit si am rabdat. Mi s-a parut ca a durat o eternitate pana ce mi-a scos compresiile cu mustar. Mi-a mai dat sa beau niste ceaiuri fierbinti cu tuica de-a tare de-a bunicului. Si asa am adormit de n-am mai stiut de mine pana a doua zi. Si minunea s-a implinit.
A doua zi nu tu febra, nici tuse si nici mucoasa nu mai eram. Asa mi-a salvat bunica vacanta de am putut sa plec iar la joaca. De ce au disparut prisnitele cu mustar? Ca sa ne indopam cu medicamente? Batranii au murit si noi nu am invatat nimic de la ei. Iar medicii habar n-au. Traditiile cred ca reprezinta tot ce am avut noi mai de pret. Multe s-au pierdut deja, iar altele sunt pe cale sa se piarda. E mare pacat. Ma bucur ca Lysi incearca sa invie iarasi o traditie care era vie si la noi, dar care disparuse aproape complet. Cea a uleiului de peste. Mai ales ca acum e o placere sa-l iei. (Nicoleta P., Foto: Stock.XCHNG)
