Au trecut ceva ani de cand am fost binecuvantata cu un copil absolut superb. Au trecut si au sters tiptil-tiptil cu buretele imagini de-a valma, lasandu-le doar pe cele placute, minunate, nepretuite. Totusi, oricat de abraziv ar fi fost buretele timpului, n-a reusit sa-mi scoata din minte momentul cel mai greu din timpul sarcinii si, in acelasi timp, ca un paradox, cel mai frumos: nasterea propriu-zisa, intalnirea unei noi fiinte cu lumea.
Eram o viitoare mamica total neexperimentata, asa cum e o femeie la prima sarcina.
Eu, cu atat mai mult din cauza varstei fragede: abia inscrisesem in cartea vietii doua decenii. Un copil care se pregatea sa dea nastere altui copil. In dimineata de 13 septembrie, m-am trezit, ca in toate celelalte zile, cu gandul la treburile presante ale gospodariei. Insa o senzatie necunoscuta pana atunci mi-a strecurat in gand ideea ca „s-a rupt apa”, in ciuda absentei oricarei dureri. Geanta pentru maternitate era deja pregatita, chiar de vreo doua saptamani. Pentru ca n-am sesizat alta schimbare, nu m-am grabit prea tare sa sun serviciul de urgente.
Insa, la scurt timp, travaliul (habar n-aveam ce e acela!) a inceput sa dea semne, la inceput insesizabile, apoi ceva mai accentuate, dar, in mod sigur, succedandu-se de-acum regulat. Acest ultim aspect m-a determinat totusi sa dau telefonul de rigoare. Stabilisem anterior cu ai mei ca, in situatia in care nu e acasa nimeni, sa sun la fata vecinei care era acasa tot timpul, fiind in perioada vacantei. De fapt, amandoua eram in vacanta: eu – studenta, ea – eleva.
A durat ceva pana a venit Salvarea. In dimineata aceea se pare ca erau multe urgente. Am asteptat-o in picioare in strada. Crampele deveneau din ce in ce mai puternice. M-au transportat la spitalul care era de garda in ziua respectiva. Asistenta m-a condus in cabinetul unui medic. Doctorul completa niste hartii la birou si a inceput sa protesteze la aparitia mea pentru ca el isi terminase tura si nu trebuia sa intru in responsabilitatea lui. Durerile ma chinuiau, astfel ca nu-mi lasau nici puterea, nici dorinta de a mai interveni si eu in discutie. Nu mai stiu cat timp s-au contrazis. Zeci de minute, cred. In tot timpul acesta, eu stateam in picioare. Incepusem sa simt o sete mistuitoare, o uscaciune ce-mi seca tot corpul. Am cerut apa. Mi-a permis sa-mi iau de la chiuveta instalata intr-un colt al cabinetului. A sesizat ca am dureri si mi-a spus ca o sa ma vada totusi. Astfel ca am ajuns in sfarsit pe masa de consultatie. Oriunde, numai sa nu mai stau in picioare…
N-a fost nevoie de prea multe investigatii. Doctorul a chemat repede o alta asistenta si i-a spus sa ma duca de urgenta in sala de nasteri. Imi amintesc culoarul nesfarsit, imi amintesc argintiul interiorului liftului si presiunea din ce in ce mai puternica in zona pelviana. Iar eu tot in picioare… Sus, in sala, personalul nu parea prea grabit. Mi-au spus sa ma asez pe pat ca sa arunce o privire. N-au avut timp sa ma mute pe masa speciala. Un singur cuvant le-a pus in miscare pe infirmiere: „Naste!” In cateva secunde, minunea vietii mele lua deja contact cu lumina aurie a diminetii de toamna. Cred ca i-a parut rau dupa culcusul caldut de pana atunci: a inceput sa planga.
Am cerut s-o vad. Nu s-au opus, dar mi-au spus ca trebuie sa ma mute macar acum pe masa speciala. M-au sprijinit ca sa pot parcurge doi metri pana acolo, dar copila era asa frumoasa… Nu i-au dat nota 10, in ciuda greutatii si lungimii normale. Au spus ceva de aspectul general. Le cred: era cat pe ce s-o nasc in lift…
Bucuria de a o vedea si sentimentele nebanuite ce m-au cuprins in acele momente m-au determinat sa-mi adun ultimele puteri ca sa rezist la procedurile ce au urmat. A fost nevoie de copci. Eu eram tare tanara si puternica, iar copila, hotarata sa ma cunoasca mai repede! Au mai chemat si un grup de studenti care sa „vada” ce n-au mai vazut… In fine, dupa operatiunile de „restaurare”, au urmat intrebarile: la ce ora au inceput contractiile, la ce ora s-a rupt apa… Nu voiau deloc sa priceapa ca o prima nastere poate dura doar doua ore cu „apa rupta” cu tot si fara contractii anterioare. Ca, dupa atatia ani de experienta, nu pot sa creada asa ceva! Le-am intrebat si eu ce interes as avea sa imbrac adevarul intr-o haina falsa.
Nu le-a trezit nici o idee. Au tot presupus ca am avut contractii in somn si ca, poate, nu le-am simtit. Ce importanta ar mai fi avut? Eu voiam doar sa-mi savurez bucuria materna si sa multumesc Cerului pentru nasterea usoara! Voiam sa ajung mai repede sa ating piciorutele care incetau sa ma mai loveasca la sunetul muzicii lui Vivaldi. Voiam sa mangai perisorul timid care-mi provocase uscaciune si inecaciune. Voiam sa-mi umplu sufletul de lumina curata a unui suflet inocent! Am terminat „impreuna” facultatea… Eu – o mamica tare tinerica, ea – un odor de fata. Dar cine era mandra ca, la sedintele cu parintii, mamica ei era cea mai frumoasa? (Alexa Cernauteanu)
