Vacantele mele, amintirile mele, visele mele, clipele mele, serile mele, noptile mele… doar ale mele… Nu mai vazusem Dunarea pana acum trei ani. Era ceva ce-mi puteam doar imagina. Nu stiam cum arata Delta. Nu vazusem pescari indragostiti de apa lor. Indragostiti de serile petrecute in luntrile lor. Pierdusem atatea si atatea lucruri! Dorinta mi s-a implinit. In cele din urma am ajuns acolo, in locul acela mirific, in locul acela ingreunat de o incarcatura emotionala pe care fiecare o aduce si o lasa acolo, ca pe o ofranda, Dunarii. E atata suflet si atata lumina! E atata liniste si atata candoare!
Ca de fiecare data, am incercat sa-mi imprim in suflet un miros, o aroma, un sunet, un fosnet, orice care sa-mi aduca aminte de Dunare si de Delta. Nimic nu puteam pastra! Erau atat de multe! Nimic nu puteam inchide in mine! Erau atat de puternice! Nimic nu puteam lua cu mine! Erau atat de pretioase! Nimic nu puteam fura cu mintea mea! Nu puteam pleca de acolo fara ceva! Trebuia ca, in jurnalul sufletului meu, ceva sa-mi aminteasca de locurile acelea.
Si a aparut el! Pescarul! Omul locurilor, cel care s-a nascut odata cu apa, cel care respira nuferi, cel care stie sa taca atunci cand Dunarea vorbeste, cel care stie sa ingenuncheze atunci cand ea i-o cere! Erau doar el, Dunarea si barca… Dunarea langa el, in barca. Doi indragostiti, pe o luntre gaurita special pentru ca apa sa-l poata iubi. Si pentru ca dragostea trebuia sa-l inconjoare de mai multe ori, tacut, ii facea loc sa intre din nou. Atata dragoste, atata liniste, atata candoare, atata apa, atata dragoste… (Claudia-Lavinia Serafimciuc, Foto: Stock.XCHNG)
