Prin peisajele sale, Ion Andreescu vorbeste despre sine si povesteste, melancolic, realitatea, asa cum este ea. Desi, in epoca, nu s-a bucurat de aceeasi apreciere de care au avut parte alti colegi de breasla, Andreescu a reusit sa lase posteritatii, inainte de a pleca din aceasta lume prematur, o creatie impresionanta, admirata astazi in marile muzee si in galerii, alaturi de panzele lui Grigorescu, Tonitza, Luchian sau Pallady.
Ion Andreescu, cel pe care Octavian Paler il numea, in volumul sau de eseuri dedicat autoportretului Un muzeu in labirint, pictorul pamantului, a vazut lumina zilei la data de 15 februarie 1850, in Bucuresti. La varsta de 19 ani, Andreescu se inscrie la Scoala de Arte frumoase, unde studiaza sub indrumarea lui Theodor Aman. Trei ani mai tarziu, pleaca la Buzau, pentru a preda desenul la Seminarul episcopal. Creatiile din aceasta perioada, precum peisajele Stejarul, Stanci si mesteceni, Padure de fagi, naturile statice, portretele si autoportretele ii aduc recunoasterea in randul artistilor plastici din epoca.
Asemenea celorlalti pictori impresionisti romani, Andreescu isi desavarseste studiile la Paris. Sederea in Franta confera paletei tanarului pictor vigoare, sobrietate si o amprenta personala, fara a suferi influente din pictura franceza a timpului: viziunea care predomina in peisajele realizate in Franta, precum Iarna la Barbizon, Granar, Padure desfrunzita, este impregnata de atmosfera din satele romanesti.
Curand dupa sosirea la Paris, in anul 1876, Ion Andreescu este admis la Salonul Oficial, unde expune doua tablouri, alaturi de nume consacrate ale picturii impresioniste franceze: Claude Monet, Auguste Renoir sau Edouard Manet.
In 1881, dupa numai trei ani de sedere in capitala Frantei, este nevoit sa se intoarca in tara, din cauza starii sale de sanatate, care incepuse sa se agraveze. In acelasi an, expune pentru ultima data la Bucuresti, printre creatiile din aceasta expozitie numarandu-se Aleea de fagi, Rozele rosii si Bucurestiul vazut noaptea.
Ion Andreescu moare, rapus de tuberculoza, la 22 octombrie 1882, la Bucuresti.
Intreaga creatie a lui Andreescu sta sub semnul naturii, al padurilor, adesea desfrunzite, al campurilor arse de soare, al marginilor de sat, cu doua-trei case izolate. Octavian Paler remarca, in volumul deja mentionat, ca in universul picturii lui Andreescu nu exista soare, lumina izvorand din insasi materia transpusa pe panza. In ciuda aparentei raceli pe care o degaja, creatia lui Andreescu este plina de caldura, ceea ce i-a determinat pe critici sa vada in pictura sa un amestec de adevar si visare. Alaturi de pamant, cerul este elementul central, care, dupa cum afirma Octavian Paler, sacralizeaza si imblanzeste planul natural terestru.
In cazul autoportretelor lui Andreescu, exista o concordanta perfecta intre om si opera sa, acestea dezvaluind privitorului temperamentul visator, nostalgic si inclinat catre izolare al artistului.
In Bucuresti, tablourile purtand semnatura lui Ion Andreescu pot fi admirate la Muzeul National de Arta si la Muzeul de Arta K. H. Zambaccian. (Oana-Ilinca Moldoveanu)
