Dintre marcile care mi-au marcat copilaria si care se regasesc si astazi am ales pentru concursul dumneavoastra Dacia. Am avut acces la ea in 1978, cand, dupa lupte seculare, care au durat ceva ani, tata a ajuns in posesia unei repartitii pentru doritul autoturism. Impreuna cu un unchi, a plecat la Sibiu parca, sa o aduca acasa si nu am putut uita pana astazi mirosul de masina noua pe care nu l-am mai regasit la alta masina! Asadar, prima masina in… echipaj de 2 plus 2 (ultimii fiind copiii) si, dupa cum aveam sa constat, motiv de invidie pentru unii si altii, mai putin norocosi sau strangatori.
De altfel, importanta de a avea propria masina am descoperit-o cu zeci de ani mai tarziu, cand am intalnit un coleg al tatalui. La un pahar de… amintiri, dansul a spus: tatal dumneavoastra era cineva pe atunci, ceea ce mi-a starnit initial mandria de a avea un tata care profesional era mare. Cum am dorit sa aflu amanunte, am intrebat, firesc: Cum era mare, pe atunci?! Iar raspunsul a venit naucitor: Pentru ca avea propria masina! Intr-o lume comunista, in care nu se ajungea usor la masina proprie, sa detii o masina era ceva deosebit si abia mai tarziu mi-am amintit ca, din vreo 30 de colegi de clasa, doar vreo trei aveau masina parintilor!
Episodul cu Dacia de pe vremuri l-am rememorat pentru a arata unul din motivele pentru care romanul era atasat de autoturism, de Dacie, in acest caz: masina se obtinea greu, se platea in zeci de ani, se circula cand se putea cu el, fie cu bonurile de benzina limitate, fie prin ineptia de regula: o saptamana cu sot, o saptamana fara sot. Compar viata de atunci si mandria de atunci de a-si conduce propria masina cu superficialitatea proprietarilor de masini de astazi, cu masini cumparate pe loc, cu banii jos, fara emotii, fara nervi, fara limitarea in a o conduce din lipsa de combustibil sau din cauza numarului par sau impar care nu corespundea normei de partid!
Si sa nu mai spunem ca examenul de astazi pentru carnet e infinit mai usor fata de cel de acum trei decenii, ca soferul de astazi nu mai are nevoie sa stie sa-si repare masina, pentru ca nu se mai poate apropia de componente, ca dragostea unora pentru surubarit, impodobit, vopsit si instalat la masina nu se mai regaseste in pasiunea soferului de astazi, fie si de Dacie. Omul este sub vremuri, veti spune! Iar daca totul ne vine astazi turnat, fara asteptare, fara emotii, fara limitari legislative, putem macar sa ne gandim la cei care au incercat si poate chiar au reusit sa ne ofere o masina facuta de romani si pentru romani, chiar si, initial, dupa modelul Renault 8 al francezilor, din mandrie sau calcule politice. Satisfactia mea este ca si dupa patru decenii Dacia exista, se lupta, in capitalism, pe pietele externe si inca destui romani o cumpara, mai ales in variantele mai noi si mai performante. Pentru mine, Dacia ramane marca care mi-a insotit viata si care dovedeste ca Romania nu e doar tara lui Nadia, Hagi si a lui Dracula, ci si a inventatorilor, inginerilor, constructorilor de la uzina din Pitesti, care au incercat, de multe ori impotriva insilor de la partid, sa ofere o masina de care fiecare roman sa fie multumit. (Luciana, Foto: Dacia)
