Paraseam aglomeratia galagioasa a orasului pentru doua zile pe care aveam sa le petrec cautand glasul lui Dumnezeu in linistea manastirilor din zona noastra, a Moldovei. Doar eu si masina mea, soseaua un pic umeda si o zi calda, de aprilie. Am oprit in comuna Ciprian Porumbescu pentru a-mi umple cateva sticle cu apa de la o fantana. Am zabovit mai mult decat stabilisem si asta pentru ca doamna Maria – o femeie trecuta de 60 de ani, cu o intelepciune naturala si ascutita, careia ii cerusem permisiunea sa iau apa din fantana curtii sale – a inceput sa imi povesteasca despre biserica din sat, apoi m-am lasat convinsa sa facem o vizita scurta la Casa Memoriala si Muzeul „Ciprian Porumbescu”.
Am fost nedumerita, la inceput, de insistentele ei, insa, odata ajunsa la muzeu, mi-am dat seama dupa stralucirea din ochii ei, ca era o simpla (dar atat de nobila!) satisfactie de a se mandri cu faptul ca un satuc, aparent comun, gazduia un muzeu de o importanta atat de mare.
Dupa ce a luat o alura mai sobra, a inceput sa imi povesteasca:
– Sa stii ca nu s-a numit dintotdeauna Porumbescu… Pe tatal sau, Dumnezeu sa-l odihneasca! (isi apleaca capul si face cruce), il chema Golembiowski, apoi, in 1881, si-au schimbat numele in Porumbescu. Dupa ce si-a facut studiile in muzica la Viena, a urmat scoala de teologie ortodoxa, la Cernauti. Nu mai e nevoie sa-ti spun ca el a fost cel care a compus muzica fostului nostru imn, nu?
Imi zambeste, insa pot sa imi dau seama ca imi analizeaza, de fapt, reactiile.
– Cum sa fi uitat?! – ma gandeam eu, cand mi-am trait copilaria si o parte din adolescenta intonand in fiecare dimineata, inainte de inceperea orelor, Trei culori.
– Si muzica imnului Albaniei este, de fapt – imi vorbeste acum soptit, de parca nu ar trebui sa auda nimeni, in afara de noi -, muzica celebrului „Pe-al nostru steag e scris Unire”, piesa muzicala compusa tot de Ciprian Porumbescu. Din colaborarea sa cu Vasile Alecsandri, a iesit o opera minunata, un adevarata succes la vremea respectiva: opera „Crai nou”.
Stiam cate ceva despre Ciprian Porumbescu, insa il cunoscusem acum mai bine, prin vorbele doamnei Maria – o femeie care aprecia adevaratele valori ale Romaniei, o femeie pentru care nu era mandrie mai mare decat aceea ca in satul ei salasluia o parte din sufletul marelui compozitor.
La plecare, doamna Maria mi-a daruit o caseta cu o parte din opera lui Ciprian Porumbescu, caseta ce am ascultat-o de-a lungul calatoriei mele. Ascultand Balada pentru vioara si orchestra, mi-au rasunat in minte cuvintele doamnei Maria: L-a luat Dumnezeu atat de devreme… la doar 29 de ani… Poate ca si lui Dumnezeu ii placea muzica lui.
Am ajuns din nou acasa, mai linistita sufleteste si mai bogata spiritual… Il cunoscusem mai indeaproape pe Ciprian Porumbescu, un adevarat geniu al muzicii… si eram tare mandra de asta. (Rodica Puscasu)
