Adrian, baietelul meu cel mare, m-a anuntat pe un ton mormait, de parca mi-ar fi spus ca afara ploua, ca Mos Craciun nu exista. Adica ce ii tot dau eu cu scrisorile catre Mosul si cu amenintarile ca acesta nu va mai veni, cand nici vorba ca celebrul personaj sa existe cu adevarat si, cu atat mai mult, nici poveste ca potentiala prezenta sau absenta a Mosului sa reprezinte vreo tema in mintea lui Adrian.
Nu stiu cum sa va spun, dar vorbele lui mi-au sunat infiorator in urechi, de parca cineva ar fi incercat sa-mi fure miracolul Craciunului, al pomului de iarna, al globurilor, cadourilor, al mirosului zapezii si aerului rece de iarna, amestecat cu miros de cozonac. Si atunci am realizat instantaneu ca, de fapt, eu cred in prezenta Mosului si cu atat mai mult trebuie sa-l fac pe Adrian sa inteleaga ca Mos Craciun exista, impreuna cu tot miracolul ce il insoteste. Bineinteles ca Adrian este inca la varsta la care ar trebui sa creada in insasi prezenta personajului pe care cu grija l-am angajat sa bata la usa, sa-l puna sa spuna poezii si cantecele si sa-l dojeneasca pentru micile boboroate. Dar si peste un an, si peste doi, si intotdeauna el trebuie sa creada in Craciun ca in cea mai frumoasa sarbatoare a anului. Pentru ca de Craciun ne reunim si oferim cadouri celor dragi, suntem mai buni si ne amintim cat de mult ne iubim. Si atunci pericolul care ma gandeam ca ma paste, acela ca David sa stie ca Mosul nu e „for real”, nici nu exista. Pentru ca, indiferent daca personajul minunat vine in carne si oase la usa sau numai daca ne reunim si ne oferim daruri, Craciunul este la fel de frumos, viu si real. (Adriana Dumitrascu)
