Tara mea are campii manoase/Dealuri inalte cu mandre flori/Izvoare repezi si racoroase/Un cer albastru fara de nori… asa eram invatata in copilarie si imaginea creata era una idilica, misterioasa chiar la varsta cand raza mea de existenta se intindea pe vreo 40 km, depasita de maximum doua ori intr-un an, cel mai adesea o singura data, cu ocazia unei calatorii atent programate spre mare. Stiam atunci ca nu-s altii ca noi si nu-i alta tara ca a mea, avea de toate, si pentru asta fusese atat de disputata de-a lungul istoriei… Fara sa stiu, incoltea in mine constiinta valorii de sine, caci asa cred, imaginea locului de care apartii, chiar daca atat de copilaresc perceputa, te face un adult cu radacini adanci sau nu. Atat de tainic si profund am simtit toate astea, copil fiind, incat tara mea nu era deloc o notiune abstracta, ba dimpotriva, avea si suflet, iar eu ma bucuram ca-i a mea.
Astazi am 31 de ani, sunt sotie, medic si mama si nu-mi mai canta nimeni versurile amintite, ba dimpotriva, cel mai adesea sunt intrebata De ce nu pleci? De ce sa plec?! Aici mi-am cunoscut parintii, aici am toate povestile anilor mei adunate, aici am iubit prima data, aici mi-au spus copiii prima data mama, aici l-am cunoscut pe Dumnezeu, sunt prea multe suflete si amintiri de impachetat, nu vreau sa le inghesui in cala unui avion si sa le duc catre necunoscut. Vreau sa le port cu mine, sa le-ating, sa le vad, sa le regasesc de cate ori pot, nu vreau sa le duc dorul.
Tara asta e toata adunata intr-un suflet: al meu, al tau, al celor care sunt si nu mai sunt, al celor care-au ramas si mai ales al celor care-au plecat, caci Romania asta, uneori laudata si mereu condamnata, nu-i nicaieri mai adanc infipta decat in sufletul celor care-au plecat si pe care, mai devreme sau mai tarziu, i-aduce inapoi dorul. Dor de mama, dor de tata, dor de casa, dor de iarba, dor de hrana, dor de ploaie, dor de soare, dor de toate… dor de tara.
Aici e locul unde Dumnezeu inca isi mai face loc in sufletele si casele oamenilor, macar de Paste si de Craciun, e locul unde traditia incepe sa fie cautata si pastrata cu sfintenie… e locul unde prezentul face loc trecutului si merg impreuna. E locul unde un pui mic de 5 ani numara zilele pana cand isi va insoti tatal sa vada soldatii, e locul unde povestea de seara isi are un autor atat de cald si raspicat spus de puiul de om: Ion Creanga! E locul unde nu-mi permit tot ce-mi doresc uneori, dar e cu certitudine locul unde am ce-mi foloseste… (Laura Brinzoi-Nuta, Foto: freeimages.com)
