Diminetile sunt din ce in ce mai reci. Copii infofoliti pasesc aproape adormiti spre gradinita, printre frunzele ingalbenite ale toamnei tarzii. Sute de ciori zboara zgribulite catre cuiburile asezate strategic pe cele mai inalte ramuri ale copacilor. Parfumul iernii se simte din ce in ce mai acut, impietrind chipurile pline de griji ale oamenilor, incapabili sa se mai bucure de schimbarea anotimpurilor… asa cum obisnuiau sa se bucure cu zeci de ani in urma. La chioscul de paine, discutiile sunt mereu aceleasi: eternele si implacabilele raceli, crudele dificultati financiare, disputele cu vecina care a scuturat presul intr-un loc total neadecvat, toate subiecte intens dezbatute, cu argumente pro si contra.
Cu astfel de imagini nu pot decat sa cred ca frigul a inghetat emotiile umane, impiedicand oamenii sa-si incalzeasca sufletele si sunt sigura ca daca Bacovia ar fi trait in aceasta perioada, ar fi scris, cu siguranta, aceleasi poeme pline de pesimism. Nimic nu e vesel in aceste zile, nici macar vrabiile care altadata ma faceau sa zambesc, iar daca ma asteptam sa regasesc zambete pe strada care duce spre gradinita fetitei mele, ei bine, tocmai aici am gasit imaginile cele mai triste. Aici, printre oameni ai strazii si eternii caini comunitari, gunoiul menajer se raspandeste zilnic pe o suprafata de cativa zeci de metri patrati, depasind, asadar, cu mult spatiul special amenajat.
In fiecare dimineata, sa ajungi la gradinita in siguranta este deja o provocare. In jurul orei 8 ajunge si masina care ridica gunoiul, dar, in mod inexplicabil pentru mine, dupa-amiaza, situatia este din nou dezastruoasa: acelasi gunoi, aceiasi oameni ai strazii, acelasi miros infect si aceiasi caini. Unele locuri par sa nu se schimbe niciodata, asa cum unele mentalitati nu se schimba niciodata. Fie primavara sau iarna, exista locuri in care gunoiul pare sa se fi instalat pentru eternitate.
In parcul de joaca pentru copii, situatia este similara. Am vazut parinti care isi pun manusile si strang, impreuna cu copiii, pentru ca apoi sa aiba un loc curat in care sa se joace; am vazut insa si parinti care arunca pe jos, dezinteresati, ambalajele de la biscuiti chiar sub ochii copiilor lor. Traim, asadar, intr-o lume compusa din oameni cu conceptii diferite, insa unica idee comuna ar trebui sa fie aceea ca lumea aceasta apartine copiilor nostri, iar noi suntem responsabili de starea ei. Sper sa-mi regasesc optimismul si sa revin cu teme mai putin triste, dar, deocamdata, la Suceava, printre frunzele ingalbenite ale toamnei tarzii, diminetile sunt din ce in ce mai reci. (Rodica Puscasu)
{yoogallery src=[/images/stories/Dacicool/Romania_Mea/Articole/Drumul_spre_gradinita/1]}
