De cand ma stiu am fost mai plinuta. Niciodata nu m-am considerat frumoasa, iar soaptele celorlalti, spuse pe la spatele meu, au facut din mine o fiinta interiorizata. Cateodata, in adolescenta, nu-L intelegeam pe Dumnezeu si Il intrebam adesea de ce nu ma ajuta sa ma simt si eu frumoasa, la fel ca majoritatea fetelor de varsta aceea. Timpul a trecut… am ajuns la varsta la care stiu ce conteaza in viata: nu frumusetea fizica, ci aceea spirituala.
Fara a avea pretentia ca sunt o frumusete sufleteasca de nedescris, incerc sa fac tot posibilul sa imi pastrez naturaletea. Acum stiu ca pentru fiecare om valorile difera. Sunt frumoasa in ochii sotului si ai baietelului meu, chiar daca la multe interviuri pentru un job mi s-a spus ca sunt respinsa pentru ca sunt „mai plinuta”. Stiu ca dincolo de ambalajul acesta care trebuie sa se incadreze in standardele pe care societatea le impune exista un suflet care trebuie cu adevarat apreciat.
Asadar, nu fac parte din categoria femeilor pe care frumusetea fizica le-a ajutat in cariera, fac parte din categoria femeilor pe care frumusetea sufletului le-a ajutat in viata de familie. Cu toate acestea, desi acest „defect” cu care m-a categorisit societatea este destul de vizibil, imi place sa fiu o femeie cocheta, sa ma ingrijesc cat mai bine. Cat despre kilogramele in plus, am un antrenament la sala de sport. Am apelat la sport intrucat stiu ca greutatea in exces imi pune sanatatea in pericol. N-o sa devin o silueta de invidiat peste noapte, insa voi fi, cu siguranta, mai sanatoasa si mai increzatoare. Iar in ochii celorlalti sunt convinsa ca voi fi intotdeauna „Doamna aceea plinuta”. (Vali Popa)
