Povestile cu locuri si intamplari stranii m-au fascinat dintotdeauna, si mai fascinant este sa le asculti la tara, de la oameni care povestesc cu detalii fine intamplari ai caror protagonisti au fost chiar ei. La 10 kilometri de Falticeni, intr-un colt unde natura pare sa fi ramas necontaminata de nocivitatea pe care o intalnim atat de des in aglomeratia orasului, intalnesti oameni cu farmecul oamenilor de altadata, si pentru ca ma fascineaza simplitatea si naturaletea lor, ii ascult, incercand sa intuiesc secretul linistii si al tihnei cu care isi duc viata. Le ascult povestile pe care ei le deapana cu atata spiritualitate, incercand sa te transpuna parca in atmosfera circumstantelor din poveste.
Ploua marunt cand am ajuns in satul Basarabi, dar nici ploaia, nici aerul rece nu au alterat atmosfera calda, vesela, primitoare, pentru ca in suflet e asa cum vrei tu sa fie, indiferent de vreme. Pana s-a rumenit carnea pe gratar, s-a lasat si intunericul, s-a creat atmosfera potrivita pentru povestit. Vedeti voi, povestitul este un dar… un dar cu care unii oameni s-au nascut si il poarta cu naturalete si cu modestie. Si exista si cateva reguli pentru ca povestea sa fie perceputa in totalitate, sa ajunga direct in sufletele celor care asculta sau sa le dea un fior rece pe sira spinarii.
Cand tanti Lenuta incepe sa povesteasca, inainte sa dezvaluie intamplari inspaimantatoare, cativa oaspeti se fac din ce in ce mai mici pe scaun si incearca sa-si aseze hainele mai bine, de parca le-ar fi frig. Intr-un colt al mesei sta intotdeauna scepticul – cel care crede ca tot ceea ce povesteste tanti Lenuta este produsul imaginatiei sau al influentei din partea celorlalti. Asadar, in atmosfera aceasta pe care eu as numi-o completa, incepe povestea. Nu departe de casa lui tanti Lenuta, langa calea ferata, exista un loc numit „rampa”, un loc de care incearca sa se fereasca toti satenii, iar cei care se cred suficient de viteji sa paseasca pe acolo, mai ales in puterea noptii, sunt martorii unor intamplari care le tulbura linistea pe vecie!
Oamenii spun ca acolo, la rampa (la o intersectie a caii ferate), s-a simtit intotdeauna o influenta nu tocmai benefica asupra celor care se intorceau de la serviciu seara tarziu sau care faceau naveta si plecau dimineata devreme. Ei, dar nimeni nu povesteste mai cu farmec decat tanti Lenuta, si asta pentru ca ea insasi a fost protagonista unor astfel de intamplari. Odata, pe cand nu avea inca 20 de ani, o prietena foarte buna de-a ei, Maricica, o fata de o rara frumusete, care avea doar o saptamana de cand devenise sotie, s-a inecat in iazul de la marginea satului, nu se stie in ce circumstante. Era – dupa cum povesteste tanti Lenuta – o vara torida si toata lumea profita de vremea buna ca sa termine de cosit, iar tanti Lenuta a ramas in urma de cei care s-au retras spre casa.
La intoarcere, desi nu era tocmai intuneric, la rampa, o femeie intoarsa cu spatele statea ganditoare, parca asteptand ceva, pe calea ferata. Tanti Lenuta s-a apropiat de femeie ca sa vada cine era, si cand s-a intors, nu era alta decat Maricica. Maricica cea care murise. Cu atata farmec povesteste tanti Lenuta, incat celor de la masa li se ingusteaza ochii, unii intind cate o mana usor tremuranda spre paharul cu tuica, iar subsemnatei i s-a facut frig. Doar oaspetele sceptic, care statea la masa chiar langa tanti Lenuta, nu pare afectat de povestea aceasta, argumentand ca toate s-au intamplat doar pentru ca cele doua fusesera foarte bune prietene si imaginatia poate juca feste. Asa sustine el si totusi tresare brusc atunci cand usa se deschide.
Ca sa intram mai adanc in atmosfera, un alt invitat la masa povesteste ca si el, intr-o seara cand se intorcea de la munca, ajuns in dreptul rampei, a vazut trei oameni imbracati in alb care stateau acolo nemiscati, de parca il asteptau, si nu erau oameni din sat… asa ca, de frica, a luat-o la fuga inapoi, insa oriunde ar fi alergat, in fata lui aparea aceeasi rampa, si asa a alergat cu spaima pana s-au ivit zorii zilei si totul a disparut. Un alt oaspete povesteste ca el auzise toate aceste povesti, insa nu credea ca e posibil sa se intample, asa ca, intr-o seara, dupa ce s-a lasat intunericul, s-a dus sa se convinga si mai ales sa le dovedeasca celor din sat ca totul e doar in imaginatia lor. Cand s-a apropiat de rampa, desi se uitase atent in jurul sau si nu era absolut nimic, a aparut ca din senin, un miel… un miel de un alb imaculat, chiar langa picioarele lui. Incremenit de frica, a inceput sa spuna rugaciuni pana cand mielul a incruntat privirea de parca ar fi vrut sa-l strapunga, dar, pentru ca acesta nu s-a lasat si a continuat rugaciunile, mielul a disparut la fel de enigmatic cum aparuse.
Si povestile au continuat pana dupa miezul noptii. A doua zi, fiecare s-a indreptat din nou spre oras, iar eu m-am intrebat de ce nu se aud astfel de povesti si in mediul urban, insa odata, demult, un batran intelept mi-a spus ca la sate, pentru ca mai sunt oameni cu sufletele curate, umbla „raul” sa ii induplece, dar la oras… la oras “raul” se ascunde, de frica oamenilor. Evident, m-as fi dus si eu la rampa… nu ca mi-a fost frica, dar aveam niste treburi urgente de rezolvat, asa ca am fotografiat doar cateva locuri interesante din sat. Cat despre tanti Lenuta, orice povesteste ea capata farmec, pentru ca e unul dintre acei oameni cu harul povestitului. (Rodica Puscasu)
{yoogallery src=[/images/stories/Dacicool/Romania_Mea/Povesti_de_viata/La_rampa_din_Basarabi/1]}
