Dupa o indelungata si grea suferinta, o boala necrutatoare si-a spus ultimul cuvant. Cu aceeasi forta a spiritului, parca in continuare suveran peste spatiu si timp, marti, in dimineata lui 18 octombrie, Paul Everac ne-a parasit la venerabila varsta de 87 de ani. Boala ne-a rapit trupul lui. Spiritul acestui mare dramaturg va dainui insa mereu prin vasta lui opera, ce include peste o suta de piese de teatru care, dincolo de nenumaratele premii cu care au fost distinse, au cucerit in primul rand sufragiile publicului, inimile nenumaratilor spectatori, care timp de decenii au umplut la refuz salile de spectacol. Dar Paul Everac ne-a lasat si nenumarate poezii, eseuri, pamflete si tablete, o impresionanta corespondenta. Ceea ce lipseste din imensa lui opera sunt acele atat de uzuale texte de preamarire a „iubitilor” conducatori. In schimb, Paul Everac a biciuit neiertator prin nenumarate scrisori, si nu numai, pe mai marii zilei de ieri si de azi, fie ei politicieni sau reprezentanti ai institutiilor de arta si cultura.
Acesta este de altfel si motivul pentru care si-a atras nenumarate antipatii care s-au vazut si astazi la marea noastra despartire, atunci cand l-am condus pe ultimul drum. Prin traditie, acesta ar fi trebuit sa fie un moment de iertare si de reconciliere. Cu toate acestea, nu a fost prezent nici un reprezentant al Uniunii Scriitorilor, al Ministerului Culturii sau ai altor institutii. Desi ne desparteam de unul dintre cei mai prolifici si mai iubiti scriitori, caci nu este putin lucru ca zeci de ani, zeci si zeci de piese sa ti se joace cu salile pline. In plus, intre 1992 si 1994, Paul Everac a fost si presedintele Radioteleviziunii Romane. Este insa poate perioada in care si-a facut cei mai multi dusmani si prin tabletele pe care le citea pe postul national si prin care incerca sa biciuiasca intreaga noastra societate, incercand sa o trezeasca si sa o faca sa-si constientizeze minusurile si pericolele ce o pandesc.
Este pacat ca opozitiei de idei, ca unei firesti si benefice lupte de argumente, ne-am invatat sa-i substituim incercarea de a scufunda oameni si idei in uitare. Adevaratele valori nu pot cunoaste insa decat vremelnica uitare, asa cum istoria ne-a demonstrat de nenumarate ori. Si poate ca este mai bine ca oficialii nu au poluat adevarata tensiune de sentimente firesti si profunde care au marcat aceasta mare despartire cu indiferenta lor suverana. Asa, pe ultimul drum, marele dramaturg a fost condus de o multime de sinceri admiratori care vibrau la aducerea aminte a minunatelor lui versuri si piese care ne-au umplut de bucurie atatia si atatia ani din viata. Cuvintele izvorate cu adevarat din inima, rostite de cei precum Florin Piersic, care nu au putut sa se desparta de maestru fara a ne impartasi si noua celorlalti din profunda lor emotie si din atat de viile lor amintiri, au readus parca la viata, chiar si pentru o clipa, marea personalitate a celui al carui trup vremelnic tocmai ne parasea. (D.P., Foto: Flickr)
