Astazi, a fost inmormantat Adrian Paunescu. Moartea lui a fost o pierdere care incepuse sa se prefigureze, iar in ultimele zile s-a transformat treptat intr-o apasatoare certitudine. Inima marelui poet nu mai vroia sa bata si, in cele din urma, nu a mai fost nimic de facut. Omul Adrian Paunescu ne-a parasit, dar formidabila lui personalitate ne-a mai supus unei probe pe care, din pacate, am trecut-o cu greu si la limita doar o parte dintre noi. Trebuie sa marturisesc dintru inceput ca nu ma numar nici printre fanii Cenaclului Flacara si nici printre adeptii pozitiei politice pe care omul politic Adrian Paunescu a imbratisat-o in Romania postdecembrista. Si poate ca tocmai de aceea simt nevoia sa scriu aceste randuri. Oamenii sunt facuti sa imbratiseze si sa apere idei si de multe ori idealuri diferite. Dar ei au obligatia de a recunoaste si a respecta valoarea. Au obligatia ca atunci cand este necesar – si atunci cand are loc marea despartire cu siguranta este necesar – sa aduca prinosul lor de recunoastere si de recunostinta marelui disparut. De recunostinta, pentru ca o mare personalitate ne imbogateste istoria si prin aceasta pe fiecare dintre noi.
A murit Adrian Paunescu. Merita un moment de reculegere si de reconsiderare a acestei atat de zbuciumate istorii a ultimilor 40 de ani in care acest formidabil om a ars ca o torta pana ce, epuizat si, probabil, profund dezamagit, ne-a parasit.
Adrian Paunescu a fost in primul rand un extraordinar poet care va intra fara indoiala in panteonul literaturii romane. Versurile lui sunt de o sensibilitate si de o profunzime a gandului si in acelasi timp de o simplitate si o naturalete cum rar poti intalni. Dar marele poet a fost si un mare gazetar care a realizat o formidabila deschidere in presa atat de incorsetata a inceputului anilor ’70. A fost in acelasi timp omul capabil sa electrizeze masele. Cenaclul Flacara a reprezentat un adevarat fenomen. Mii de oameni care dadeau navala la fiecare spectacol. Mii de oameni care il urmareau cu rasuflarea taiata, care cantau si scandau alaturi de el. Au fost momente de arta autentica, asa cum au fost si nenumarate momente inchinate “marelui carmaci” al acelor timpuri. Dar aceste osanale reuseau chiar si ele sa electrizeze miile de spectatori sau, mai corect exprimat, de participanti. Probabil ca nimeni nu va sti vreodata cate dintre acele osanale erau un tribut adus pentru ca manifestarea respectiva sa poata avea loc si cate erau chiar expresia propriilor lui credinte. Dar nu este mai putin adevarat ca nimeni nu si-a permis in epoca sa aduca in mod public critici mai severe sistemului si “carmaciului” decat a facut-o Adrian Paunescu. Spre deosebire de ceilalti care au ridicat in epoca atatea si atatea osanale, el nu s-a dezis niciodata de ele. Aceasta atitudine postdecembrista i-a fost poate reprosata chiar mai mult decat insasi acele trecute osanale. Ca apropiat al familiei Ceausescu a facut tot ce a putut pentru a ajuta nenumarati oameni. Unii i-au ramas profund recunoscatori, altii nu au intarziat sa-l improste cu noroi.
Nascut in Basarabia in 1943, refugiat cu familia in ’44 in Oltenia, Adrian Paunescu a fost un mare roman care s-a straduit necontenit sa readuca istoria si sentimentul national la viata. Dupa ’89 nu a precupetit nici un efort pentru redesteptarea la viata a Basarabiei. Exprimarea plenara a convingerilor sale de stanga, mai ales in anii ’90, atat de sumbri dupa cicatricele adanci lasate de mineriade, a lasat urme greu de sters din mintea si sufletul celor implicati in acele evenimente. Ele i-au facut pe unii sa-l iubeasca si mai mult, iar pe altii sa-l perceapa ca pe un aprig dusman. Trebuie recunoscut insa ca, la fel cum inainte de ’89, cand a fost un apropiat al familiei Ceausescu, nu a contenit sa se lupte pentru cei oropsiti, la fel si dupa ’89, imbratisand un discurs solidar cu cei care au tinut Romania in izolare, Adrian Paunescu nu s-a inhaitat nici un moment cu cei care s-au imbogatit furand tara si oamenii.
Un om poate fi combatut pentru ideile si credintele lui, dar in nici un caz nu poate fi hulit pentru ele. Adrian Paunescu nu s-a pus niciodata in slujba niciunor interese de grup, ci s-a batut fara odihna conform propriilor lui convingeri. Tocmai de aceea este penibil atunci cand el este blamat de catre oameni care poate ca nu ar strica sa-si examineze mai intai propria lor constiinta. Sa-l pui pe Adrian Paunescu in fruntea listei celor ce trebuie condamnati pentru faradelegile comunismului este o aberatie mai ales intr-o Romanie in care tortionarii cunoscuti se bucura de toate onorurile. Ce ar fi insemnat ca in Franta sa fie blamati marii oameni de cultura ai perioadei interbelice si imediat postbelice care preaslavisera regimul stalinist?
Este meritoriu ca astazi, la inmormantare, reprezentantul Academiei Romaniei anunta o intentie ca Adrian Paunescu sa fie propus sa devina memebru postmortem al Academiei. Este de asemenea meritoriu ca macar in ultimul moment oficialitatile si-au adus aminte ca, in conformitate cu medalile primite, i se datoreaza onoruri militare. Dar este greu de inteles dezimplicarea Institutului Cultural Roman si a Ministerului Culturii, pentru a nu mai vorbi de celelalte institutii ale statului. Emotia profunda a unei multimi impresionante care s-a manifestat sincer ne arata modul in care Adrian Paunescu este receptat astazi de catre romani.
Pacat ca autoritatile sunt dezinteresate de autenticele valori ale culturii romanesti, pacat ca sunt interesate doar de jocuri politice, pacat ca valorile culturale au ajuns sa fie desconsiderate de actuala conducere de stat. Sper din suflet ca Romania sa supravietuiasca si sa reuseasca sa reintre in normalitate, sa recapete simtul propriilor valori nationale. Moartea lui Corneliu Coposu a reusit sa conduca la ceea ce in acei ani parea imposibil, a reusit sa conduca la prima alternanta postdecembrista la guvernare. Sa speram ca moartea unui mare poet, implicat sincer, pana la anularea propriei fiinte, in viata Cetatii, sa conduca astazi la o renastere nationala, la iesirea acestei tari dintr-o stare penibila a pierderii de sine. Ar trebui sa invatam ca politica este un mijloc necesar pentru exercitiul democratic, dar adevaratele valori nationale tin de actul de cultura si nu de interesul politic.
Astazi ne-a parasit Adrian Paunescu, unul dintre cei mai mari poeti ai neamului si al dragostei, un om care a ars ca o torta pentru crezul national si pentru conationalii lui. Cel mai important omagiu pe care i-l putem aduce il reprezinta iesirea noastra din amortire, redescoperirea valorilor culturii si responsabilitatilor noastre nationale.
