Sa fii om e lucru mare, spune un vers dintr-o melodie.
Oamenii mari din viata mea sunt chiar parintii mei. Ei m-au invatat ca in viata trebuie sa faci lucruri pe care sa nu le regreti mai tarziu, iar atunci cand gresesti sa nu fac o tragedie din asta; m-au invatat ca orice sut in fund pe care-l primesc sa fie mereu un pas in fata.
De nenumarate ori am gresit fata de ei, insa au stiu sa ierte, sa treaca peste aceste defecte ale mele. Ei mi-au intins tot timpul o mana de ajutor cand altii poate s-au bucurat ca am un necaz.
De foarte multe ori, am intalnit oameni care se credeau buricul pamantului, care se dadeau drept prieteni, dar, cand au avut ocazia, m-au injunghiat pe la spate. Am simtit pe pielea mea proverbul: Fereste-ma, Doamne, de prieteni, ca de dusmani ma feresc si singur. Oameni care-i credeam eu „mari” s-au dovedit a fi mai „mici” decat furnicile, mai nesemnificativi (cel putin in ochii mei) doar pentru ca mi-au demonstrat ca cel mai bun prieten ti-e cel mai mare dusman. 
In fiecare din aceste situatii, parintii mei m-au prevenit, insa m-au lasat sa ma maturizez trecand prin astea.
Pentru toate astea si pentru multe altele le multumesc si ii consider cei mai „mari” oameni din viata mea. (Mihaela)
