In fiecare zi intalnesc multi oameni, le vorbesc, le zambesc si le spun o mie de nimicuri frumoase. Oamenii mari din viata mea ma simt aproape. Oamenii mari sunt aceia care ma intrerup in timp ce vorbesc precipitat si gesticulez si ma iau in brate. Dumnezeu a vrut sa fiu un om mic, privesc lumea de la putin peste un metru si jumatate, dar as lua toti oamenii astia si i-as tine in inima mea, sa-i feresc de toti cei care uita sa fie intai oameni, si apoi mari sau mici. E greu uneori sa-i privesti in ochi pe cei ce nu vor asta, e greu sa vezi nonsalanta cu care zambetele mari apar pe fetele oamenilor cu suflet mic-mic.
Pare haios, cam toti oamenii mari din viata mea sunt bine ascunsi in corpuri micute. Sufletele lor mari insa fac soarele mai stralucitor si bomboanele mai dulci. E mama, care are cele mai calde maini din lume, e tata, care e mereu atat de mandru de mine, care ma face atat de fericita, chiar si atunci cand doarme, e fetita mica, ce ma deseneaza in fiecare zi pe o bucatica de foaie din caietul tip 2, e femeia perfecta, idolul meu, pe care o iubesc asa de mult, incat as lua-o in brate si as ridica-o pana la cer doar ca sa vada ce goala e lumea fara ea, sunt ei toti multi, mari si buni. Oamenii mici sunt prea mici ca sa-ti povestesc de ei, sunt acolo mereu, asa mici cum sunt, ascunsi dupa o perdea, pregatiti de urmatoarea sageata otravita pe care s-o arunce… (Stefania Dragan, Foto: Stock.XCHNG)
