Eram un copil cuminte. Cand veneam acasa de la scoala, imi faceam lectiile, imi vedeam de problemele mele de matematica, de cartile pe care imi placea sa le citesc… Numai ca la un moment dat doamna diriginta ne-a spus sa pregatim o compunere despre ce vrem noi sa ne facem cand vom fi mari.
Sa spui ceva despre tine, nu sa stii care e solutia unei probleme de fizica sau de chimie, asta chiar e o problema! Chiar si bunica-mea, care ma intreba ce lectii mai am de facut si imi controla temele, a fost pusa in incurcatura! Bunicii i-am spus ca mie mi-ar placea sa fiu profesoara de matematica, insa mi-a explicat ca nu se poate sa scriu acest lucru… Ca sa ajungi profesor de matematica, trebuie sa faci mai intai facultatea de matematica, ori daca nu sunt in stare sa fac facultatea asta ce-or sa spuna mai apoi colegii mei de clasa, ce-or sa spuna profesorii si toti ceilalti din sat? Nu cumva or sa tina minte ca mi-am dorit mai mult decat sunt in stare? Nu ma gandesc ca e mai sigur pentru mine sa spun ca-mi doresc mai putin? Ca, daca voi fi in stare sa fac facultatea asta, foarte bine, dar daca nu sunt in stare? N-ar trebui sa-mi iau niste masuri de precautie? Chiar trebuie sa spun public ce-mi doresc? N-aveam nici o idee despre ce altceva as putea sa-mi doresc… Asa ca, la sugestia bunicii, am facut o compunere cum ca mi-as dori ca, dupa ce termin scoala generala, sa fac liceul si sa ma angajez la fabrica Portelanul din Alba-Iulia, unde sa pictez cani frumoase, pe care oamenii sa le aprecieze… Talentul meu la desen si frumusetea acuarelelor mele erau incontestabile, insa datele din compunere erau mult prea exacte… Aveam cumva vreo pila la fabrica de portelanuri din Alba-Iulia? Aici am cam incurcat-o… Evident, n-aveam nici o pila, nici nu cunosteam pe nimeni de acolo. Dar eram deja suspecta ca as fi avut! Sunt cumva genul care se bazeaza pe pile? Si – daca nu sunt – asta e ceea ce-mi doresc, sa pictez cani? Cred ca doamna diriginta, care era si profesoara mea de matematica, a fost cam surprinsa de compunerea mea… Cred ca in viziunea ei eram unul dintre copiii buni, ma descurcam la matematica si as fi putut sa vreau mai mult… Si atunci lucrurile nu i se prea legau… Lectia bunicii de a nu spune oamenilor tot ceea ce iti doresti, pentru ca s-ar putea sa foloseasca acel lucru impotriva ta, era buna intr-o oarecare masura. Insa, pus in conditia de a spune totusi ceva, trebuie sa spui ceva care sa fie in concordanta cu felul in care te cunosc cei din jur, sa nu fie o discrepanta prea mare intre ceea ce spui si imaginea pe care o au cei din jur despre tine. Insa pentru asta nu ca trebuie sa fii maestru, dar trebuie macar sa nu mai fii copil! Lectia doamnei diriginte de a fi mereu in concordanta cu tine insati, de a-ti dori lucrurile de care esti in stare si de a lupta pentru ele, am invatat-o ceva mai tarziu. Mult mai tarziu.
Sincer, insa nici nu stiu ce nevoie mai am de lectiile astea in ziua de azi. Cred ca mai mult ma incurca! Astazi trebuie sa spui ca poti mai mult decat poti in realitate si spunand asta sa te bazezi, pur si simplu, doar pe faptul ca nu se prea mai intampla sa se mai si verifice daca ai fost sau nu in stare sa faci lucrul respectiv… Ca lumea uita sau trece la altceva… Si-apoi lasa ca vine ziua de maine si poate nici nu mai trebuie sa faci ceea ce ai zis azi… Vad ca asa avanseaza majoritatea in cariera, mult mai repede decat cei care isi mai pun ceva probleme in a nu face afirmatii fara acoperire. A te da mare nu m-a invatat insa nici bunica, nici doamna diriginta! Pentru ca e si asta o arta! Si, daca n-o stapanesti, ai sfeclit-o! Spun din experienta! Incerc sa merg mai departe dupa vechile mele lectii invatate… Si-am ajuns sa cred ca, pana la urma, cel mai important e sa-ti doresti totusi lucruri, sa-ti doresti sa faci efectiv ceva, sa-ti placa sa faci ceva, nu sa vrei doar un post mai bun, o titulatura mai impresionanta sau ceva bani in plus. Daca nu-ti mai doresti decat asa ceva, s-ar putea sa nu mai fi viu de ceva vreme, ci doar sa ti se para… (Ligia Damian)
