Increderea in mine si-n actiunile mele mi-o dau copiii mei. Poate eronat, ca de altfel multe alte situatii in care realizam inconstient o legatura de tip cauza-efect intre noi si ceea ce traiesc si cum traiesc copiii nostri… Bucuria vine usor si se traieste usor, deopotriva, insa momentele de cumpana, inerente de altfel in dezvoltarea ca indivizi, lasa urme adanci in suflet, iar semnele de intrebare – de genul asa DA, asa NU, fac bine sau nu, cum va fi mai tarziu in functie de ce fac acum – ridica uneori distante de nemasurat.
Stiu sigur ca puii sunt adusi pe lume pentru ei, cu aripi mici, care cresc constant cat timp le oferim si spatiu sa se dezvolte. Desi legati de nevazut si nestiut, suntem personaje diferite nu numai dupa numarul de ani, ci si de structuri inca necunoscute medicinii, suntem ghemuri incurcate, de trairi, sentimente, atitudini alambicate cu care venim, le completam si sunt convinsa ca le si predam mai departe.
E dificil uneori sa ne gestionam propriile trairi, adulti fiind. E greu chiar sa credem si sa punem in aplicare teorii… oamenii sunt prea diferiti si prea frumosi asa! Lipsa de reactie mascata, nepotrivirea reactiilor uneori, trauma sufleteasca pana la izolare, desconsiderare a ceea ce pot face si a suficientei mele, evident sentimentul de vinovatie… Pe toate le-am incercat! Din fericire, de unele am scapat, cu altele inca ma mai razboiesc. Gresesc crezand ca a fi mama e cel putin egal cu a avea solutii infinite la situatii infinite. Pana si bolile copiilor mei, fie ele ale copilariei, m-au durut intai pe mine si mi-au sfarait in suflet ca un carbune-ncins… Alteori, in timpul crizelor de furie si plans, m-am simtit mai neputincioasa sau atat de neputincioasa precum copilul care nu reusea sa spuna altfel ce-l macina… Sau, stii momentele alea cand te auzi spunandu-i copilului replicile alea indigo pe care le-am auzit cu totii si ti-ai jurat ca niciodata, niciodata, dar chiar niciodata nu le vei repeta si tu?! M-a ajuns din urma acel niciodata si doare ca n-am gasit resursele sa pot altfel atunci… N-am stiut sau, pur si simplu, alt om fiind la randu-mi, n-am mai putut.
Din surse cu radacini adanc infipte-n mine, reusesc alteori sa tac, s-ascult, sa observ, sa ma detasez, sa ne traim separat, dar tot impreuna, vietile. Eu tot cu aripi, pe care le-tind tot mai mult, pana la lacrimi uneori, pentru a le da spatiul sa-si exerseze zborul.
Exista oameni care stiu sa raspunda prin joc la intrebari si situatii prea intortocheate pentru un parinte ca majoritatea dintre noi. Sunt vrajitori minunati, studiosi si experimentati care-au creat o planeta a copiilor, unde acestia se pot descoperi si dezvolta, unde aripile prind contur. Parintii primesc raspunsuri din actiunile puilor lor… Atat de greu de descifat uneori, fara a le incalca teritoriul atat de personal si de necesar sa ramana asa. (Laura Brinzoi-Nuta, Foto: Fantastigonia)
