Romania este, pentru mine, o tara in care am fost injosita, tradata, furata, ignorata. Indiferent de ceea ce am vrut sa realizez, am fost oprita cu indarjire: de oamenii care sunt pusi in anumite posturi pe pile, de mita pe care nu doream sa o scot din portofel, de birocratie…
As putea sa va vorbesc despre spitale, despre modul cum am fost tratata cand am ajuns pentru prima data acolo, dupa ce am cotizat la CAS timp de 10 ani, despre politia care nu a miscat un deget atunci cand mi-a fost furata munca de 2 ani, as putea sa va vorbesc despre partea intunecata a Romaniei. De multe ori stau si ma gandesc daca este si o parte luminoasa si plina de realizari, veselie. Dar, din pacate, am invatat sau m-am obisnuit, fortata de imprejurari, sa inchid ochii in fata nedreptatilor si nesimtirii din Romania. Am invatat sa ma bucur de putinul pe care il am si pe care l-am mostenit din batrani, ma bucur de familia mea, de sanatate, de obiceiuri, de peticul de padure care a mai ramas dupa defrisari, de putinele locuri in care pot sa spun ca merg la iarba verde si nu ca ma plimb printre mormane de gunoaie…
Vreau insa sa va povestesc despre obiceiurile minunate care se desfasoara in satul meu de sarbatori, de batranii care inca fac zeci de colacei pentru a-i inmana colindatorilor, de mascatii care ne ureaza un an nou imbelsugat, de copii care vin cu sorcova si asteapta acel banut pe care il oferim in schimbul urarilor, de copii cu ochii mari si plini de speranta. Speranta care inca mai traieste in inima mea, speranta ca va trai intr-o lume mai buna copilul meu, o lume in care i se va permite sa-si dovedeasca adevarata valoare, o lume care ii va intinde o mana la nevoie, lumea la care visam.
Pana atunci, sper… Ne-am obisnuit. Strabunici, bunici, parinti. Care au murit cu speranta… Acum sper si eu…. (Mirabela Nichitean)
