Cand eram copil, din cand in cand, venea pe la noi, in vizita la bunica mea, tanti Paulina. Stateau de vorba si ma mai lasau si pe mine sa asist la discutiile lor. Si, cateodata, tanti Paulina spunea povesti… Povesti despre drumuri miraculoase, despre cercuri de foc, despre oameni care nu se stie cum puteau sa te afle si in gura de sarpe, si noaptea, si la izvorele apelor, oriunde ai fi ajuns, povesti despre calatorii incredibile, despre hotii de cai din Moldova, despre paduri vrajite, fete frumoase si carari nestiute. Tanti Paulina era din Basarabia. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial se refugiase dincoace de Prut si, dupa un timp, s-a casatorit cu nenea Craciun de la noi din sat.
Tanti Paulina facea sutiene. Croia sutienele tuturor femeilor din sat. Si era tare priceputa. Pentru ca nu era o intreprindere tocmai usoara… Dar toate femeile erau multumite! Era tare priceputa si la tricotat. Insa de tricotat tricota doar pentru ea… Tin minte ca-si facea tot felul de caciulite si palariute, cu modele inventate chiar de ea. Bunicii mele nici nu-i dadea modelele, chiar daca o ruga sa i le arate si ei, sa-mi poata face si mie o caciulita sau o palariuta la fel de draguta, si ii promitea ca doar pentru a-mi face mie cate ceva va folosi modelul respectiv… De fapt, i le dadea doar dupa ce se plictisea de modelul respectiv si, oricum, atunci cand bunica mea descoperea deja de una singura cum se face. Tanti Paulina voia sa fie singura care are un anume lucru, isi dorea lucruri deosebite, nu lucruri pe care sa le mai vada si la altii. Era pretentioasa. Si cocheta. Si nu aveai cum sa nu apreciezi lucrul asta! E drept, imi placeau si mie caciulitele si fularele tricotate dupa modelele ei, dar cel mai mult imi placeau povestile pe care le spunea, povestile pe care mi le spunea… Pentru ca nu intotdeauna ma lasau sa ascult si eu – unele lucruri nu erau si pentru urechile mele! -, dar atunci cand se lasa seara ma primeau si pe mine langa ele. Crosetau, coseau, povesteau. Bunica mea nu putea merge, statea tot timpul in casa, se bucura cand venea cineva la ea, iar sotul lui tanti Paulina avea oi si era plecat destul de mult, cateodata chiar si la Obarsia Lotrului. Cred ca si tanti Paulina se bucura ca are cu cine sa-si mai petreaca timpul. Ca baiatul ei era deja om mare, plecat la oras. Nu stiu in care. Dar trebuie sa fi fost unul departe…
Imi amintesc cu drag serile pline de povesti ardelenesti si basarabene. Si chiar daca n-am fost niciodata pana acum in Basarabia – decat cand am trecut odata cu trenul, intr-o noapte, cand m-am intors, pe vremuri, dintr-o excursie la Leningrad – am simtit intotdeauna ca Basarabia e pamant romanesc. Si n-as vrea sa sune ca un loc comun, ca o lozinca folosita azi doar de nostalgici depasiti si de cei care nu inteleg asa-zisul mers al istoriei. M-am gandit la asta si in ’90, cand tanti Paulina nu mai era. Si m-am gandit si dupa aceea. Pentru ca Romania Mare nu inseamna un partid! Pentru mine, Romania Mare e tara care stiu ca era in inima lui tanti Paulina si in inima bunicii mele! Si e Romania de care unii si-au adus aminte odata cu Revolutia Twitter de la Chisinau. Si poate ca, dupa o revolutie in direct la televiziune si o revolutie pe retelele sociale, ne-om mai intalni intr-o noua paradigma, intr-un nou context, intr-o noua Europa… Povestile copilariei noastre se vor impleti si pe drumuri nestiute si miraculoase ne vor face sa ne intalnim, cum nici nu mai credeam vreodata ca se va mai intampla. Intr-o Europa Mare. Mare cat inima TA! (C.C.)
