Daca-i vara, e timpul dulceturilor fierte pe-ndelete si-al amintirilor din copilarie, cand, in ograda casei batranesti, sub agudul mai batran decat lumea, pregateam fructele „sa le dau la mana” bunicii sau gustam din prima „spuma”, fierbinte, a minunilor ce-aveau sa-si afle mai tarziu locul in gavanoase.
Bunica facea dulceata din tot ce-i aduceam din larga gradina (si de dincolo de ea, din buza gradinii). Veneau, pe rand, ciresele si visinele, zmeura si capsunile, afinele si murele, coacazele („gard viu” in partea dinspre casa a gradinii; din boabele lor pregatea bunica si-un vin de leac), socul si trandafirii, zarzarele si caisele, de nuci verzi si de macese, apoi… prunele mari, zise „baldane” si prunele albe mai maruntele.
Ce mai! – era raiul dulceturilor, acolo, in casa de pe Valea Tazlaului! Mie mi-a ramas sa fac… dulceata de amintiri! Ori dupa retete „din amintire”. Cum e si aceasta a dulcetii de coacaze. La un kilogram de coacaze (rosii sau negre) ai trebuinta de tot atata zahar tos, de jumatate de litru de apa (de fantana sau de izvor) si de o jumatate de lamaie. Desprinse cu grija de pe ciorchine, coacazele se spala in apa rece, apoi se trece la munca migaloasa: cu un acusor – din cel de facut dantela cu colturi pentru manecile si pieptul iei – se scot samburii.
Se topeste zaharul in apa, apoi se pune pe plita fierbinte si se lasa sa fiarba pana se leaga un sirop translucid. Se trage vasul pe marginea masinii (a plitei, a aragazului), se toarna fructele-n siropul arzante si se adauga zeama lamaiei. Se va lasa asa, sa se patrunda unele de altele, cam un ceas, dupa care se trece din nou pe flacara si se fierbe pana ce dulceata se leaga, iar fructele si-au lasat culoarea si textura in ea. Spre deosebire de alte dulceturi, aceasta trebuie sa aiba o cantitate mai mare de sirop, in raport cu fructele. Coacazele contin o substanta gelifianta care va ingrosa dulceata, pe masura ce se raceste, si ii va da un aspect deosebit.
Sursa: Antena Satelor
(Simona Lazar, Antena Satelor)
