A inceput intr-o zi de mai, cu un test cu 2 liniute roz, care ne-a umplut mie si lui tati inima de bucurie. Au urmat dimineti la rand cand alergam la oglinda sa vad cat mi-a crescut burtica si pe zi ce trecea ma legam de micutul ce crestea in pantec, fara sa-l cunosc, doar simtindu-l. Sarcina a fost o experienta minunata pentru mine.
Joi, pe 20 decembrie, am mers la ultimul control si medicul mi-a zis ca sambata il vedem pe bebe, urmand sa-mi provoace nasterea, pentru ca se apropia Craciunul si mai bine sa fim acasa de sarbatori. Au urmat doua nopti de nerabdare, teama si neliniste si in dimineata zilei de sambata, 22 decembrie, m-am internat… la 9 mi-a dat o pastila pentru a mi se deschide colul si de aici au urmat cateva ore de vorba lunga cu celelalte fete din sala de travaliu, plimbari pe hol, unde astepta numeroasa mea gasca (sot, mama, soacra, sora, prieteni).
Pana la 11 nici o durere, desi asistenta spunea ca dupa masuratori ar trebui sa am contractii dureroase deja… dar nimic, stateam la vorba cu fetele si cu nasa mea, care, medic rezident fiind, a putut sta cu mine tot timpul. Mi-au montat cateterul pentru epidurala si la 12 mi-a facut o mica doza de anestezic, nu pentru ca aveam vreo durere, ci pentru ca urma sa plece anestezistul si sa vada daca nu am ceva reactii adverse. La ora 13 a venit medicul, care terminase cezarienele din ziua aia, si mi-a rupt membranele… nimic dureros. Apoi mi-a pus perfuzii de dilatare si gata, nu am mai putut sa ies pe hol la ai mei.
In continuare, contractii nedureroase si palavrageala, ba ni s-a alaturat si medicul, si da-i cu imobiliare, coruptia in Romania etc., iar pe la ora 14 mi-a zis ca e timpul sa incep sa imping, si ma pun eu pe impins, dar asa, intr-o doara, pana pe la 14.30, cand mi-a trecut prin minte ceva ce citisem, ca la epidurala exista riscul folosirii forcepsului, si m-am asezat pe vine, sprijinita de pat, si m-am pus constiincios pe treaba. Nu am avut nici o durere, decat ca am inceput sa simt presiune pe oasele bazinului.
Medicul a zis ca mai am o ora, doua (dar nu stia el cu cine se pune!), asa ca a plecat un pic. Pe la ora 15, tip la nasa mea ca iese copilul. Alerta, cheama medicul, m-a asezat pe pat si ..am impins de trei ori, am tipat de doua (mai mult de sperietura cand m-au apasat pe burta intai o asistenta, apoi un medic rezident) si am simtit ca iese copilul… dar a trebuit totusi sa-mi faca cezariana, din cauza cordonului care era infasurat in jurul copilului. Am simtit ca ma scurg intr-un adanc abis…
Dupa ce m-au operat, m-au dus in alta sala, mi-au spus ca bebe e bine, are scor apgar 8 (nu i se incalzeau extremitatile si nu a plans din prima), dar eu nu credeam nimic. Peste 15 minute a intrat sotul meu cu ochii in lacrimi si pe telefon cu prima poza a bebelusului, care mi s-a parut cel mai frumos copil din lume… alb, curat, cu niste buze rosii.
Inainte sa ma duca la rezerva, m-au dus sa-l vad pe bebe, care era inca la incubator, si in clipa in care mi-a suras, am simtit ca am la picioare intreg universul. Peste cateva ore am avut in brate cea mai de pret comoara din lume, pe baietelul meu.
In afara de ce v-am spus, lichidul amniotic a fost verde, ceea ce m-a facut sa cred mai cu tarie ca exista un Dumnezeu care le planifica pe toate, indiferent de vointa noastra! Poate daca as mai fi asteptat sa se declanseze nasterea naturala, poate ar fi fost cu totul altfel, dar exista o forta divina care i-a dat dreptul la viata bebelusului meu!
As vrea sa-i multumesc sotului meu, care a fost in fiecare clipa langa mine, mi-a daruit toata dragostea si sustinerea lui si m-a ajutat sa trec de trauma pe care am suferit-o cand nu am stiut ce e cu baietelul meu, si lui Dumnezeu ca a avut grija de baietelul meu si i-a daruit o stea norocoasa in ziua in care s-a nascut!
Pe 24 decembrie am fost acasa si am avut sub brad cel mai frumos cadou din viata noastra, o minune vie, Eric Andrei! (Mona Ilona)
