De multe ori m-am surprins gandindu-ma la viitor. Planul era simplu: termin liceul cu medii mari si cu o cultura generala foarte bogata, cu ajutorul cunostintelor mele in biologie si chimie, voi trece cu brio examenul de admitere la Medicina, apoi… Apoi, sirul se rupe. O lupta cumplita imi rupe sufletul in doua parti, dar inca nu am reusit sa imi raspund la intrebare: medic aici, in tara mea, sau intr-o tara straina? De mult timp traiesc aceasta dilema: sa raman acasa (unde conditiile de munca sunt mult mai rele, unde-i „remuneratie mica, dupa buget”, unde strazile pot fi confundate cu usurinta cu pistele pentru motocross), sau sa plec, sa fiu medic intr-o tara dezvoltata (unde as lucra intr-un spital curat si cu aparatura moderna, unde as fi platita pe masura muncii mele, unde as avea conditii)?
Poate aceasta este incercarea vietii mele, poate ca decizia pe care o voi lua imi va schimba complet viata. Dar eu stiu ceva cu siguranta: tara mea, Romania, merita o sansa! Oamenii merita sa fie ingrijiti, au dreptul la viata! De ce nu intelegem asta? Numai noi ne putem schimba soarta! Privind din alt spectru, Romania este o tara extrem de frumoasa. Romania, tarisoara mea, merita sa fie ingrijita. Satele din Romania sunt niste mici tablouri rupte dintr-un vis: peisaje divine si oameni harnici si prietenosi te intampina cand intri in satele Romaniei. Totusi, o mare problema o constituie insa posibilitatea continuarii studiilor in cazul copiilor din mediul rural.
(Ne)Sansa mea (o rememorare a plecarii mele la oras, in clasa a V-a)
Intr-o dimineata insorita de septembrie, priveam prin parbrizul masinii ce galopa spre oras, satul meu invaluit in amintirile copilariei… Priveam cu tristete locurile de joaca ce dispareau iute, pomii in care de fiecare data, ducandu-ma, ma cataram, infruptandu-ma din dulceata lor, priveam – simtind lacrimi in ochi – la prietenii ce de-acum ii mai vedeam doar cu ochii mintii, imi imaginam banca asteptandu-ma intre randuri de colegi. Am ajuns la oras. Inchisa in camera, plangand, stateam si ma gandeam: ce bine e la tara, acasa, cu familia si prietenii mei, ma gandeam ca am pierdut totul, aveam nevoie de cineva care sa stea langa mine, ma simteam singura si parasita, departe de lume.
In prima zi de scoala am inteles… Am inteles de ce parintii au hotarat cu tristete sa ma trimita la oras. Am vazut in locul claselor triste si reci clase ingrijite; in locul bancilor vechi si scrijelite, banci noi si lucioase; in locul profesorilor navetisti, alergand intre doua autobuze, profesori plini de daruire si dragoste pentru copii. Satul inca ma mai asteapta cu soselele prafuite, cu mirosul de balega ce-ti patrunde in nari si te face sa te cutremuri, cu indiferenta vecinilor, cu ulite bantuite de caini si, peste toate, cu dragostea casei parintesti si uitatele jocuri ale copilariei. Privesc inapoi si le vreau iarasi pe toate sa-mi umple viata si sa ma mangaie. Privesc inainte si ma vad studiind, cautand, vad orasul ce-si deschide portile pentru mine. Nu vreau sa ma mai intorc in sat decat atunci cand voi putea schimba ceva.
Acum, mi-am facut prieteni noi, am inceput sa-mi construiesc relatii, dar tot n-am reusit sa-mi raspund la o singura intrebare: de ce nu am putut sa invat la tara, langa casa parinteasca, langa prietenii pe care-i stiu de cand am deschis ochii, in locul de care ma simt profund legata de multe si neintelese legaturi? De ce sansele nu sunt aceleasi pentru toti copiii tarii? Sper ca intr-o alta zi de septembrie, alti copii sa fie mai norocosi decat mine, pastrandu-si copilaria. Sper ca acea zi sa nu fie prea indepartata. In Romania vom gasi toate calitatile, dar si toate defectele, vom trai si fericiri, dar si dezamagiri. Toate acestea se imbina intr-un tot unitar, intr-o tara incercata de multe navaliri acoperite de valul istoriei, intr-o tara frumoasa. In Romania noastra! (Maria Voicu)
{yoogallery src=[/images/stories/Dacicool/Romania_Mea/Articole/Romania_merita_o_sansa/2]}
